ICCJ. Decizia nr. 311/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 311.
Dosar nr. 19570/1/2005
Nr. vechi 5406/200.
Şedinţa publică din 24 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 iulie 2004 la Tribunalul Olt reclamanţii C.S. şi C.A. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa pârâta SC G. SRL Caracal să fie obligată să emită dispoziţie sau decizie motivată la notificarea prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului din Caracal, „Restaurantul Caracal" şi daune cominatorii.
În drept au invocat dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 428 din 7 septembrie 2004 Tribunalul Olt a admis acţiunea şi a obligat pârât a să emită decizie sau dispoziţie. A respins cererea cu privire la daunele cominatorii.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut în esenţă că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Solicitarea privind daunele cominatorii a fost respinsă ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat apel invocând tardivitatea formulării notificării.
Prin Decizia nr. 380 din 3 februarie 2005 Curtea de Apel Craiova secţia civilă a respins apelul.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut în esenţă că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în înţelesul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, că au formulat o notificare la 3 mai 2001 şi la 5 mai 2004 şi chiar şi în situaţia în care notificarea ar fi formulată peste termenul prevăzut de lege pârâta are obligaţia în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 să emită decizie sau dispoziţie.
Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta reia criticile formulate în apel arătând că notificarea a fost formulată peste termenul prevăzut de lege situaţie în care nu are obligarea de a-i răspunde.
Se mai susţine că imobilul nu este în întregime în patrimoniul recurentului-pârât şi că această parte a imobilului au cumpărat-o de la SC P. SA Caracal.
În fine, mai arată recurenta că între părţi a existat un litigiu cu privire la acelaşi imobil, pentru care s-au acordat despăgubiri.
Recursul nu este fondat şi pentru considerentele ce vor urma va fi respins.
Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situaţia juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 exprimată în caracterul profund reparatoriu este de precizat că prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile săvârşite de stat.
În acest sens şi în concordanţă cu scopul elaborării actului normativ este evident că dispoziţiile neclare trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptăţite.
În acest cadru trebuie privite dispoziţiile art. 23 alin. (1) din lege (în vechea reglementare) potrivit cu care „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
În conformitate cu art. 24 alin. (1) „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă deţinătorul imobilului este obligat în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite oferta de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului".
În lumina dispoziţiilor legale mai sus evocate legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deţinătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptăţite este imperativ iar nu unul de recomandare. Orice altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor. Dacă ar fi să considerăm că termenul are caracter de recomandare s-ar încălca indirect şi s-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor sau procedura acordării de despăgubiri îngrădindu-se dreptul la reparaţie.
În speţă se constată că reclamanţii au formulat două notificări prima la data de 3 mai 2001. Sub acest aspect recurenta este în eroare invocând tardivitatea notificării cât şi faptul că această împrejurare îi exonerează de obligaţia legală de a emite decizie sau dispoziţie.
Prevederile legale citate evocă obligaţia unităţii deţinătoare de a emite decizie sau dispoziţie indiferent de împrejurările de fapt. În acest sens nu pot fi primite nici susţinerile recurentei că imobilul nu este în patrimoniul său şi că între părţi a mai existat un litigiu cu privire la acelaşi imobil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC G. SRL împotriva deciziei nr. 380 din 3 februarie 2005 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3328/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2807/2006. Civil → |
|---|
