ICCJ. Decizia nr. 3112/2006. Civil. Litigiu de munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3112
Dosar nr. 19403/1/2003
(nr. vechi 5979/2003.
Şedinţa publică din 17 februarie 2006
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 80 din 26 februarie 2003 pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii B.S., A.I., C.M., C.S., D.N., G.M., L.P., M.P., S.E., S.V. şi V.P., personal auxiliar de specialitate din cadrul Judecătoriei Târgu Bujor, împotriva pârâţilor Tribunalul Galaţi, Ministerul Justiţiei, C.A.S.A. O.P.S.N.A.J.
Au fost obligaţi pârâţii Tribunalul Galaţi, Ministerul Justiţiei şi C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. să plătească reclamanţilor sumele reţinute din salariu cu titlu de contribuţie de asigurări de sănătate în procent de 7% în perioada 1 ianuarie 2000-31 martie 2001, după cum urmează: G.M. 4.455.027 lei, S.V. 5.206.373 lei, B.S. 4.586.344 lei, C.S. 4.215.324 lei, D.N. 4.710.495 lei, S.E. 3.215.349 lei, M.P. 3.779.445 lei, A.I. 2.986.312 lei, V.P. 2.337.979 lei.
S-a dispus ca la data efectuării plăţii sumele să fie actualizate prin aplicarea coeficientului de inflaţie de la data reţinerii până la plată.
S-a admis cererea de chemare în garanţie formulată de C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. împotriva C.N.A.S. şi a fost obligată chemata în garanţie să restituie către C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. procentul de 25% de care a beneficiat din contribuţia de asigurări de sănătate, reţinută de la reclamanţi în perioada 1 ianuarie 2000-31 martie 2001, actualizată.
La soluţionarea cauzei, instanţa a avut în vedere probele administrate în cauză, în raport cu care a reţinut următoarele:
Prin cererea formulată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor să fie obligaţi la plata sumelor ce reprezintă procentul de 7% din venitul brut lunar reţinută din salariu cu titlu de contribuţie la asigurări de sănătate în perioada 1 ianuarie 2000-30 martie 2001, la valoarea actualizată la data plăţii.
Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în temeiul art. VI din Legea nr. 142 din 24 iulie 1997, prevede în art. 99 că magistraţii în activitate sau pensionari, precum şi soţul sau soţia şi copii aflaţi în întreţinerea acestora beneficiază în mod gratuit de asistenţă medicală, medicamente şi proteze. Potrivit art. 141 din aceeaşi lege, personalul auxiliar de specialitate de la instanţe şi parchete beneficiază de drepturile prevăzute la art. 99 din lege.
Condiţiile de acordare în mod gratuit a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor au fost stabilite prin HG nr. 409/1998, iar pentru aplicarea hotărârii, Ministerul Justiţiei, Curtea Supremă de Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie au elaborat Norme sub nr. 318/64/807 din 19 mai 1999.
Potrivit art. 1 din HG nr. 409/1998, persoanele prevăzute în art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992, beneficiază de drepturile reglementate în condiţiile Legii asigurărilor de sănătate nr. 145/1997.
Legea nr. 145 din 24 iulie 1997 constituie dreptul comun în domeniul asigurărilor sociale de sănătate care, potrivit art. 1, reprezintă principalul sistem de ocrotire a sănătăţii populaţiei. Dispoziţiile acestui act normativ se aplică în toate cazurile în care nu există o reglementare derogatorie. Or, faţă de Legea nr. 145 din 24 iulie 1997, Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească este lege organică, specială care în art. 99 conţine o dispoziţie derogatorie celor cuprinse în Legea nr. 145/1997.
Dispoziţiile acesteia cu privire la drepturile de natură diferită, cum sunt cele de sănătate, de pensie, prevăzute pentru cei care lucrează în acest sistem, se completează cu actele normative care constituie dreptul comun în domeniul respectiv, în măsura în care ele nu sunt contrare legii speciale. Prin urmare, precizarea că drepturile prevăzute în art. 99 din Legea nr. 92/1992 se acordă în condiţiile Legii nr. 145/1997, are în vedere acest principiu.
O interpretare contrară, ar duce la ineficacitatea dispoziţiilor art. 99, adică a legii speciale în favoarea dreptului comun, a excepţiei în favoarea regulii.
Atât Legea asigurărilor sociale de sănătate cât şi Legea nr. 142 prin care a fost modificată şi completată, inclusiv cu art. 99, Legea de organizare judecătorească, datează din 24 iulie 1997. Este evident că un drept prevăzut într-o lege specială dată concomitent cu legea cadru, nu avea raţiune să fie reluat în aceasta din urmă. De altfel, în art. 69 şi art. 55 din Legea nr. 145/1997 sunt enumerate persoane aflate în situaţii speciale, în cazul cărora nu există alte reglementări şi pe care legiuitorul a înţeles să le scutească de plata contribuţiei prevăzute de art. 53 din Legea nr. 145/1997. Or, aceste dispoziţii nu contravin celor din art. 99 din Legea nr. 92/1992, unde legiuitorul a folosit în loc de termenii „fără plată", cu „scutire de plată", termenul „gratuit".
Susţinerea în sensul că neplata contribuţiei ar duce implicit la lipsirea de calitatea de asigurat a reclamanţilor este nefondată faţă de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 145/1997, potrivit cărora calitatea de asigurat a salariaţilor se dobândeşte în ziua încheierii contractului individual de muncă şi se păstrează pe toată durata acestuia.
Calitatea de asigurat este condiţionată de plata contribuţiei doar la persoanele care nu sunt salariaţi, potrivit alin. (2) din acelaşi text. În consecinţă, neplata contribuţiei nu duce la încetarea calităţii de asigurat, decât în situaţiile expres prevăzute de art.10 din lege.
Reclamanţii aparţin ca asiguraţi de C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. fiind salariaţi ai autorităţii judecătoreşti şi având contract de asigurare cu această casă, cu respectarea dreptului alegerii libere, prevăzut de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 145/1997.
În lipsa unui text de lege care să modifice dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 92/1992, obligaţia de plată a contribuţiei de sănătate nu poate fi transferată în sarcina asiguraţilor, pentru care legiuitorul a prevăzut expres beneficiul gratuităţii asistenţei medicale.
Având în vedere faptul că o asemenea modificare a fost adusă abia prin Legea nr. 118 din 30 martie 2001 de aprobare a OUG nr. 179/1999, de la 1 ianuarie 2000, când a intrat în vigoare OG nr. 73/1999, până la 31 martie 2001, procentul de 7%, reprezentând contribuţie de asigurări de sănătate a fost de reţinut nelegal din veniturile salariale ale reclamanţilor.
De altfel, apartenenţa la C.A.S.A. O.P.S.N.A.J., casa proprie de asigurări a sistemului, trebuie să fie de natură să asigure respectarea dispoziţiilor legale speciale existente pentru această categorie de salariaţi, nu înlăturarea acestora.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, s-a apreciat a fi nefondată.
Susţinerea nu poate fi primită faţă de dispoziţiile exprese referitoare la responsabilităţile cu caracter de reprezentare, de autoritate şi de administrare ale acestei instituţii pentru toate celelalte aflate în sistemul justiţiei.
C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. este beneficiara sumelor reţinute cu titlu de contribuţie la fondul de asigurări de sănătate în procentul de 7% prevăzut de Legea nr. 145/1997.
C.N.A.S. chemată în garanţie de către C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. pentru restituirea procentului de 25% din contribuţia reţinută de la asiguraţi, a invocat lipsa calităţii de chemată în garanţie şi inadmisibilitatea unei asemenea cereri în conflictul de faţă.
Potrivit art. 60 C. proc. civ., partea poate chema în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenţii. Obligaţia de garanţie poate izvorî fie dintr-o dispoziţie legală, fie dintr-o convenţie.
În cazul de faţă, chemata în garanţie beneficiază de 25% din contribuţia de asigurări de la asiguraţi în baza art. 13 din OUG nr. 56/1998, coroborate cu art. 2 lit. c) din statutul C.A.S.A.O.P.SN.A.J. Prin urmare acest text se constituie în temeiul obligaţiei de garanţie existente între cele două instituţii, în limita procentului stabilit.
Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă se completează potrivit art. 82 cu prevederile Codului de procedură civilă. Lipsa raporturilor de muncă dintre asiguraţi şi această casă de sănătate nu duce la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie; dimpotrivă, tocmai lipsa unui astfel de raport juridic şi dispoziţiile legale în baza cărora C.N.A.S. beneficiază de o parte din contribuţie justifică o asemenea cerere.
Având în vedere faptul că inadmisibilitatea unei cereri este determinată de lipsa temeiului legal pentru promovarea ei, s-a apreciat că susţinerile sunt nefondate.
Prin Decizia nr. 480/R din 9 aprilie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi s-au respins ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Ministerul Justiţiei, C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., precum şi de Tribunalul Galaţi împotriva sentinţei civile nr. 80 din 26 februarie 2003 pronunţată de Tribunalul Brăila, reţinându-se următoarele considerente:
Potrivit art. 99 alin. (1) şi art. 141 din Legea nr. 92/1992 magistraţii în activitate şi pensionari precum şi soţul, soţia şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora precum şi personalul auxiliar de la instanţele judecătoreşti şi parchete beneficiază în mod gratuit de asistenţă medicală, medicamente, proteze.
Condiţiile de acordare a acestor drepturi au fost stabilite prin HG nr. 409/1998 şi Normele comune nr. 318/FB/64/807/C/ 1999 ale Ministerului Justiţiei, Curţii Supreme de Justiţie şi Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, acestea însă necondiţionând expres beneficiul gratuităţilor prevăzute de art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992 de plata contribuţiei de asigurări de sănătate ci trimiţând la Legea nr. 145/1997.
Ori, Legea nr. 145/1997 privind asigurările sociale de sănătate reglementează toate situaţiile privind asigurările sociale de sănătate respectiv persoanele asigurate, drepturile asiguraţilor, serviciile medicale de care pot beneficia asiguraţii, constituirea fondurilor de asigurări de sănătate.
Susţinerea că între acordarea gratuităţii pentru serviciile medicale şi contribuţia la asigurările sociale de sănătate nu este nici o legătură, nu poate fi primită pentru că finanţarea serviciilor medicale se face din aceste contribuţii de 7% a persoanelor fizice şi juridice şi din subvenţii de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.
Ori Legea nr. 92/1992, lege specială, în art. 99 şi art. 141 şi celelalte acte normative date în aplicarea acestei dispoziţii au stabilit că de aceste servicii magistraţii şi personalul auxiliar beneficiază în mod gratuit.
Normele de aplicare a HG nr. 409/1998 când se referă la soţi şi soţiile personalului prevăzute de art. 99 alin. (1) şi art. 141 din Legea nr. 92/1992 prevăd expres că beneficiază de gratuitate dacă fac dovada că plătesc contribuţia lunară de asigurări de sănătate.
Faptul că ulterior legiuitorul prin Legea nr. 118 din 29 martie 2001 a completat dispoziţiile art. 99 alin. (1) din Legea nr. 92/1992 care se aplică şi în cazul art. 141 în sensul că gratuităţile se acordă numai în condiţiile plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate confirmă cele arătate mai sus în sensul că legea specială nu prevede o asemenea situaţie şi HG nr. 409/1998 şi Normele comune de aplicare nu pot adăuga la lege.
Susţinerea că reclamanţii au semnat o cerere/contract la C.A.S.A. O.P.S.N.A.J. prin care s-ar fi obligat expres să contribuie la fondul de asigurări de sănătate nu poate fi primită pentru că din aceasta nu rezultă o obligaţie expresă de plată a contribuţiei de 7%.
De altfel, motivele recurenţilor în sensul obligativităţii contribuţiei reclamanţilor la asigurările de sănătate sunt făcute pe acte normative ulterior prevederilor din Legea nr. 92/1992 art. 99 alin. (1) şi art. 141.
Recurenta C.N.A.S. a susţinut că fiind un litigiu de muncă între angajator, salariaţii săi nu ar fi admisibilă o cerere de chemare în garanţie.
Susţinerea recurentei nu poate fi primită deoarece litigiul nu priveşte exclusiv drepturile salariale ci sume reţinute nejustificat cu titlu de contribuţie pentru asigurări sociale de sănătate.
Pe de altă parte sumele solicitate a fi restituite de pârâţi reclamanţilor au fost virate chematei în garanţie.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei C.A.S.A. O.P.S.N.A.J., instanţa de fond a reţinut-o corect deoarece aceasta a primit sumele de bani reţinute cu titlu de contribuţie pentru asigurări sociale de sănătate de către pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Brăila, care la rândul ei a virat cota de 25% C.N.A.S.S.
Procurorul General a declarat recurs în anulare împotriva sentinţei civile nr. 80 din 26 februarie 2003 pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia civilă, şi deciziei civile nr. 480/R din 9 aprilie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, pentru următoarele motive pe baza cărora s-a invocat încălcarea esenţială a legii ceea ce a dus la soluţionarea greşită a cauzei:
Legea nr. 195/1997 prevede în art. 1 alin. (2) că asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează descentralizat, pe principiul solidarităţii în colectarea şi utilizarea fondurilor.
În art. 4 din lege sunt arătate categoriile de persoane care sunt supuse, în mod obligatoriu, asigurării; în art. 6 sunt arătate categoriile de persoane care beneficiază de asigurare de sănătate fără plata contribuţiei, iar în art. 55 sunt menţionate categoriile de persoane care sunt asigurate prin efectul legii, cu scutire de plata contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate.
În art. 52 din aceeaşi lege se stabileşte obligaţia pentru persoanele asigurate, cu excepţia categoriilor arătate în art. 6 şi art. 55, la plata unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurări sociale de sănătate în cotă de 7% aplicată venitului brut.
Făcându-se o interpretare sistematică, în ordine cronologică, a prevederilor art. 99 din Legea nr. 92/1992 modificată prin Legea nr. 142/1997, art. 5 din HG nr. 409 din 2 iulie 1998, pct. 6/I al Normelor comune nr. 318/PB/64/807/C/1998 ale Ministerului Justiţiei, Curţii Supreme de Justiţie şi Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie emise în aplicarea HG nr. 409/1998, se arată că magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la asistenţă medicală gratuită doar dacă fac dovada că li se fac reţineri în contul contribuţiei lunare de asigurări de sănătate.
Legiuitorul nu putea să prevadă, expres obligaţia de contribuţie la fondul de asigurări sociale de sănătate pentru magistraţi în Legea nr. 92/1992 deoarece legea asigurărilor sociale de sănătate a fost adoptată în anul 1997 şi a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1998.
Prin tăcerea legiuitorului în Legea nr. 145/1997, care nu a prevăzut printre categoriile exceptate prin legi speciale şi pe magistraţi, se deduce intenţia ca aceştia să nu fie scutiţi de plata contribuţiei pentru fondul asigurărilor sociale de sănătate.
Pe de altă parte, reclamanţii au încheiate contracte cu C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. prin care aceştia au cunoscut faptul că, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 145/1997, angajatorul, în ceea ce priveşte pe asigurat, are obligaţia de a vira contribuţia de asigurări de sănătate prevăzută de lege.
Asupra recursului în anulare, Înalta Curte constată:
Recursul în anulare este admisibil din punct de vedere procedural deoarece la data pronunţării deciziei Curţii de Apel erau în vigoare art. nr. 330-3304 C. proc. civ.(abrogate prin OUG nr. 58/2003), iar hotărârea poate fi atacată cu căile prevăzute de legea în vigoare la momentul pronunţării conform art. 725 alin. (3) C. proc. civ.
Recursul în anulare nu mai poate fi însă analizat deoarece chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că în cauza s-a produs o încălcare esenţială a legii, hotărârea irevocabilă nu mai poate fi anulată deoarece ar aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantei, drept garantat prin Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale la care România este parte din anul 1994.
O admitere a recursului în anulare, în aceste condiţii, ar însemna o încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 2004 a fost ratificată Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoale adiţionale la această Convenţie, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950.
Prin aceeaşi lege, la art. 2, s-a menţionat expres că se ratifică şi primul Protocol adiţional la Convenţie, Paris 20 martie 1952.
Prevederile constituţionale referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului sunt cuprinse în art. 20, după cum urmează:
„Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Potrivit art. 1 Protocol 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii ori amenzi".
În cauză, reclamanţii intimaţi se bucură de un bun în sensul Convenţiei iar dreptul asupra acestui bun le-a fost recunoscut în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 480 din 9 aprilie 2003 a Curţii de Apel Galaţi.
În aplicarea Convenţiei care susţine preeminenta dreptului, intervenţia statului, chiar dacă ar fi prevăzută de lege şi ar urmări protecţia unui interes general, trebuie să respecte un echilibru şi o proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopurile propuse.
Astfel, nu este permis a cere şi a obţine rejudecarea unei cauze care a fost judecată anterior definitiv şi irevocabil şi care se bucură de putere de lucru judecat pentru că altfel s-ar crea un climat de incertitudine pe plan legal şi ar fi afectată siguranţa raporturilor juridice civile.
Intervenţia Procurorului General după finalizarea procedurii juridice şi pronunţarea unei hotărâri irevocabile, în sensul anulării acesteia, deşi nu a fost parte, reprezintă o serioasă ingerinţă în drepturile fundamentale ale individului recunoscute printr-o hotărâre irevocabilă, în detrimentul acestuia, şi duce la ruperea echilibrului care trebuie să existe între protecţia proprietăţii şi apărarea interesului general.
În acest sens s-a pronunţat în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
In acest sens si reţinând argumentele prezentate mai sus s-a pronunţat Curtea Europeana a Drepturilor Omului intr-o cauza similara celei de fata in care a condamnat Statul Roman pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, si anume in cazul Stere si alţii împotriva României.
Codul de procedură civilă a fost modificat iar una dintre raţiuni a fost aceea de a fi adaptat jurisprudenţei CEDO, unul dintre cazuri vizând abrogarea căii de atac a recursului în anulare.
Prin urmare, faţă de prevederile art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Înalta Curte urmează să dispună respingerea recursului în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 480 R din 9 aprilie 2003 a Curţii de Apel Galaţi şi sentinţei civile nr. 80 din 26 februarie 2003 a Tribunalului Brăila.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 399/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2952/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
