ICCJ. Decizia nr. 3135/2006. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3135
Dosar nr. 783/116/2006
Şedinţa publică din 18 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 28 martie 2006, reclamanţii P.M. şi M.P. au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA Ulmeni cerând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată să încheie contract de vânzare-cumpărare cu privire la spaţiul locativ pe care îl ocupă în calitate de chiriaşi în baza contractului de închiriere nr. 3048 din 16 septembrie 2002, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 precum şi dispoziţiile Legilor nr. 76/1994, nr. 61/1990 şi nr. 114/1996.
Prin sentinţa civilă nr. 969 din 21 iunie 2006 Judecătoria Olteniţa s-a declarat necompetentă să judece litigiul şi a înaintat cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă judecătorului sindic din cadrul Tribunalului Călăraşi.
Prin sentinţa civilă nr. 2018 din 6 octombrie 2006 Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Olteniţa.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Bucureşti.
În motivarea hotărârii tribunalul a reţinut că reclamanţii au dedus judecăţii o acţiune civilă întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 85/1992 şi ale Legii nr. 76/1994, respectiv, pe dispoziţiile Legii nr. 114/1996 şi ale Decretului-lege nr. 61/1990, adică o acţiune de natură civilă care excede competenţelor judecătorului sindic care sunt limitativ prevăzute de lege.
Aşa fiind, tribunalul a apreciat că, în raport şi de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 85/1992, asupra litigiului dedus judecăţii, având ca obiect o obligaţie de a face, competentă să se pronunţe în primă instanţă este judecătoria.
Prin Decizia civilă nr. 49 din 5 decembrie 2006 Curtea de Apel Bucureşti învestită cu soluţionarea conflictului a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a apreciat că tuturor litigiilor în care este implicată o societate comercială aflată în procedură de reorganizare şi lichidare judiciară, situaţie în care se află şi pârâta, le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 64/1995 motiv pentru care aparţine tribunalului competenţa de a judeca în primă instanţă litigiul.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanţii susţin că numai printr-o greşită interpretare a legii instanţa care a soluţionat conflictul a apreciat că litigiul civil dedus judecăţii ar fi dat în competenţa judecătorului sindic, judecător ale cărui competente sunt reglementate limitativ prin dispoziţiile Legii nr. 85/2006.
Susţin reclamanţii că printre competenţele recunoscute judecătorului sindic prevăzute de dispoziţia legală mai sus arătată nu se regăseşte vreuna referitoare la soluţionarea unei cauze civile având ca obiect obligaţia de a face şi care nu are nici o legătură cu procedura de reorganizare ori lichidare judiciare.
Ca atare, reclamanţii solicită a se constata că litigiul civil dedus judecăţii, în conformitate cu art. 1 pct. 1 C. proc. civ. este dat în competenţe de primă instanţă a judecătoriei.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:
Acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect obligarea pârâtei să încheie un contract de vânzare-cumpărare, reclamanţii invocând drept temei juridic al pretenţiei lor dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat.
Prin actul normativ menţionat, prin derogare de la normele dreptului comun, au fost reglementate condiţiile în care pot fi înstrăinate astfel de locuinţe ori spaţii titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora precum şi modalităţile de stabilire şi de plată a preţului, prin trimitere şi la dispoziţiile Decretului-lege nr. 61/1990.
Cu alte cuvinte reclamanţii a dedus judecăţii o acţiune civilă de drept comun care este dată în competenţa de soluţionare a instanţelor civile.
Din punct de vedere al competenţei materiale a instanţei care urmează să judece litigiul este irelevant faptul că partea pârâtă este o societate comercială aflată în procedura insolvenţei, societate care urmează a fi citată în proces în conformitate cu dispoziţiile art. 87 pct. 5 C. proc. civ., atâta timp cât legiuitorul nu a înţeles să deroge sub acest aspect de la normele dreptului comun.
În acest context al analizei este de menţionat şi faptul că soluţionarea unei acţiuni civile de drept comun nu se regăseşte printre competenţelor stabilite în sarcina judecătorului sindic prevăzute prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 85/2006 a insolvenţei (act normativ prin care au fost abrogată Legea nr. 64/1995) ori prin alte dispoziţii legale.
Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de reclamant şi în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va modifica Decizia recurată şi, în baza art. 1 pct. 1 C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Judecătoriei Olteniţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii P.M. şi M.P. împotriva deciziei nr. 49 din 5 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică Decizia menţionată în sensul că stabileşte competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Judecătoriei Olteniţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 335/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3023/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
