ICCJ. Decizia nr. 3375/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3375
Dosar nr. 43448/1/200.
Nr. vechi 20748/2004
Şedinţa publică din 30 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1885 din 15 iunie 2004 a Tribunalului Caraş Severin a fost admis cererea formulată de K.V. în contradictoriu cu Primăria Caransebeş, constatându-se că petenta are dreptul în condiţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 la despăgubiri băneşti în valoare de 2.555.033.000 lei pentru imobilele identificate în C.F. Caransebeş, nr. top 4993/10 casa 10 cu curte în Teiuş de 964 mp nr. top 4993/11, grădină în Teiuş de 3835 mp.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în anul 1981 părinţii reclamantei, K.I. şi K.M. s-au stabilit în Germania, după care imobilele ce au aparţinut acestora au fost trecute în proprietatea statului în aplicarea Decretului nr. 223/1974. În iunie 2000 reclamanta a solicitat restituirea imobilelor confiscate abuziv, formulând o cerere în acest sens, ce a fost adresată Primăriei Caransebeş. A revenit asupra solicitării în septembrie 2003, când a venit în România. S-a considerat că reclamanta este repusă în termenul de formulare a notificării, în condiţiile în care din cauza stării sănătăţii părinţilor săi, nu a putut veni în ţară.
Apelul declarat de Primăria municipiului Caransebeş împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 2277 din 12 octombrie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, prin care a fost schimbată în tot sentinţa în sensul respingerii acţiunii.
Au fost avute în vedere prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia persoana îndreptăţită trebuie să notifice în termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a legii, unitatea deţinătoare solicitând restituirea în natură a imobilului. S-a considerat că nerespectarea termenului de sesizare menţionat atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau în echivalent şi că termenul prevăzut de lege este un termen de decădere, neprescriptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen.
Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recursul de faţă, solicitând casarea ei şi menţinerea ca legală şi temeinică a soluţiei primei instanţe. Se susţine că instanţa de apel a omis să examineze prima solicitare efectuată în iunie 2000 şi că în mod greşit nu a admis cererea de repunere în termen, motivată pe o împrejurare mai presus de voinţa sa, constând în starea de sănătate precară a părinţilor săi, în raport de care nu a putut veni în România. În completarea motivelor de recurs au fost depuse acte noi, în raport de care recursul de faţă va fi admis în sensul celor ce urmează.
În primul rând se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, hotărând că termenul de înregistrare a notificării nu este susceptibil de repunere în termen.
În adevăr, art. 21 prevede că persoana îndreptăţită „va notifica"..., în termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În alineatul final al aceluiaşi text se prevede expres că nerespectarea termenului menţionat atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Această sintagmă „pierderea dreptului" folosită de legiuitor este edificatoare în calificarea termenului de depunere a notificării, ca fiind un termen de decădere şi nu de prescripţie, ceea ce înseamnă că nu este susceptibil de repunere în termen.
Prin urmare, instanţa a hotărât corect că în temeiul prevederilor legale redate, cererea de repunere în termen nu este operantă în speţă, fiind necontestat că reclamanta nu a formulat o cerere de restituire în termenul menţionat. O primă solicitare a fost făcută în iunie 2000, deci înainte de intrarea în vigoare a legii, care este neavenită şi următoarea în anul 2003, care aşa cum s-a arătat este tardivă.
Din actele noi, ataşate recursului rezultă însă că autorii reclamantei ar fi expediat prin Biroul Executorului Judecătoresc T.V. notificarea nr. 393 din 26 octombrie 2001 de atribuire a imobilelor în litigiu, identificate în C.F. Caransebeş.
În aceste condiţii, se impune a se relua judecata, spre a se analiza, eventual şi pe baza unor probe noi, dacă în adevăr proprietarii bunurilor preluate abuziv au formulat această solicitare în termenul legal, pentru ca în situaţia în care această susţinere se confirmă, să se analizeze cererea pe fond.
Aşa fiind, recursul de faţă va fi admis, în sensul casării deciziei recurate, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, spre a se proceda la rejudecare în sensul celor ce preced.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta K.V. împotriva deciziei nr. 2277 din 12 octombrie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3753/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3158/2006. Civil → |
|---|
