ICCJ. Decizia nr. 3383/2006. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3383
Dosar nr. 9079/108/2006
Şedinţa publică din 26 aprilie 2007
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 1948 din 13 decembrie 2006, Tribunalul Arad a admis cererea formulată de Direcţia Generală de Paşapoarte, în contradictoriu cu pârâtul C.F. şi a dispus restrângerea exercitării dreptului pârâtului la libera circulaţie pentru o perioadă de 1 an, respectiv de la data de 17 august 2006 şi până la 17 august 2007, în toate statele membre ale Uniunii Europene, cu excepţia celor cu privire la care pârâtul face dovada că are drept de intrare.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că pârâtul a fost returnat din Franţa la data de 17 august 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, pentru că a locuit fără forme legale, aproximativ 3 luni.
Faţă de dispoziţiile art. 38 şi art. 52 din Legea nr. 248/2005, tribunalul a admis cererea reclamantei.
Apelul declarat de pârât a fost admis prin Decizia civilă nr. 84 din 15 februarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, care a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea reclamantei.
Curtea de apel a constatat că pârâtul este cetăţean român, iar de la data de 1 ianuarie 2007, are şi calitatea de cetăţean al Uniunii Europene, motiv pentru care i se aplică legislaţia comunitară.
Aplicarea automată a prevederilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 contravine dispoziţiilor din dreptul comunitar şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României., iar reclamanta nu a făcut dovada că măsura restrângerii dreptului la libertatea de circulaţie este justificată şi proporţională cu scopul legitim urmărit.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.
Fără a invoca vreunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esenţă, că Decizia este nelegală, pentru că, la data returnării pârâtului, România nu aderase la Uniunea Europeană, iar prevederile directivei nu erau aplicabile.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi sunt fondate pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, ca urmare a aderării României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Este adevărat că la data la care cauza a fost soluţionată în primă instanţă, analiza nu a avut în vedere prevederile directivei 2004/38/CE, dar acest lucru era firesc, din moment ce România nu era încă stat membru al Uniunii Europene.
Odată, însă cu semnarea actului de aderare, instanţele de judecată au obligaţia să interpreteze legea internă prin raportare la dreptul comunitar, care, aşa cum s-a arătat, are prioritate.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre tratatul european şi convenţiile încheiate înainte de data aderării, ce au generat drepturi şi obligaţii.
Această prevedere din tratat face ca legislaţia comunitară să fie de imediată aplicare, ceea ce înseamnă că legea română va fi interpretată în raport cu norma comunitară, chiar dacă la data soluţionării în fond a cauzei România nu era stat membru al Uniunii Europene.
Dreptul la libertatea de circulaţie pe teritoriu statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat. În aplicare acestui articol, a fost adoptată directiva 2004/38/CE a Parlamentului European.
Actele normative menţionate sunt cuprinse în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile şi aranjamentele admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, pentru că, potrivit art. 27 din directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune doar pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică, iar potrivit alin. (2) al articolului, măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză.
Soluţia este în deplin acord cu art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, numai că, limitarea trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din directiva 2004/38/CE, iar dispoziţiile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară.
Faţă de aceste considerente, se constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, atunci când a constatat că reclamanta nu a probat necesitatea aplicării măsurii şi proporţionalitatea acesteia
Astfel, la data judecăţii în primă instanţă, cererea reclamantei a fost analizată în limitele legislaţiei interne, respectiv a art. 38 şi art. 52 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că România nu devenise încă parte a Tratatului instituind Comunitatea Europeană.
În aceste limite au fost făcute şi criticile din cererea de declarare a apelului.
Deşi, în mod corect, instanţa de apel a constatat că după aderare, art. 38 din Legea nr. 248/2005 trebuie aplicat în acord cu legislaţia comunitară în materie, ceea ce presupune respectarea principiului proporţionalităţii, nu a administrat probele necesare, pentru a verifica în ce măsură faptele săvârşite sunt de natură a justifica restrângerea şi dacă o eventuală restrângerea a dreptului la liberă circulaţie este proporţională cu scopul legitim urmărit.
Acest lucru se impunea, cu atât mai mult cu cât problema aplicării dreptului comunitar s-a ivit pentru prima oară în apel, iar potrivit art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pot fi administrate probe ce nu au fost cerute în condiţiile art. 112, art. 115 şi art. 132 din cod, atunci când nevoia dovezii ar fi reieşit din dezbateri, iar partea nu o putea prevedea.
De aceea, se va admite recursul declarat, se va casa Decizia atacată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
La rejudecare se vor administra probele necesare pentru a se stabili circumstanţele concrete ale cauzei şi principiul proporţionalităţii, consacrat de tratat şi de art. 27 din directiva 2004/38/CE.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 84 din 15 februarie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o casează.
Trimite cauza la Curtea de Apel Timişoara pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3377/2006. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 3200/2006. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
