ICCJ. Decizia nr. 3611/2006. Civil. întoarcere executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3611
Dosar nr. 2170/85/2006
Şedinţa publică din 4 iunie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
La data de 12 septembrie 2006, reclamanta J.(S.).M. a chemat în judecată Statul Român prin Municipiul Sibiu, prin primar, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care pârâtul să fie obligat să-i atribuie în proprietate două terenuri care să fie situate în intravilanul municipiului Sibiu, echivalente acelora înscrise în C.F. nr. 4710 Sibiu, nr. top 4020/91 şi în C.F. nr. 2307 Sibiu nr. 7194, confiscate de la tatăl său, iar în cazul în care nu este posibil, să-i fie plătite despăgubiri băneşti pentru acestea, la valoarea de circulaţie.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin sentinţa penală nr. 446 din 1 iunie 1959 a fostului Tribunal popular al oraşului Sibiu, menţinută prin Decizia nr. 2442/1959 a Tribunalului regional Stalin, tatăl său, S.C., a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare şi confiscarea parţială a averii pentru infracţiunea de necedare de aur către stat, faptă pedepsită de Legea nr. 284/1947. În baza acestei sentinţe, terenurile menţionate au fost confiscate şi trecute în proprietatea statului. Prin Decizia penală nr. 475 din 21 ianuarie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a casat sentinţa penală nr. 446 din 1 iunie 1959 a fostului Tribunal popular al oraşului Sibiu şi Decizia nr. 2442/1959 a Tribunalului regional Stalin, a dispus achitarea tatălui său pentru infracţiunea de deţinere ilegală de metale preţioase prevăzută de art. 2, art. 5 şi art. 24 din Legea nr. 284/1947 şi a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării parţiale a averii. Invocând dispoziţiile art. 3791, art. 4041, art. 4042 şi art. 4043 C. proc. civ., reclamanta a susţinut că, în calitate de unică moştenitoare, este îndreptăţită să fie repusă în toate drepturile pe care le avea tatăl său înainte de a fi condamnat şi, dat fiind că restituirea terenurilor nu mai este posibilă, deoarece au fost vândute unor persoane fizice, se impune să-i fie atribuite altele, echivalente ca poziţie şi suprafaţă sau să-i fie plătită contravaloarea lor.
Tribunalul Sibiu, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 698 din 11 mai 2007, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârât.
A admis acţiunea formulată de reclamanta J.M. împotriva pârâtului Statul Român prin Municipiul Sibiu primar şi l-a obligat pe pârât să-i plătească reclamantei suma de 1.742.235,24 lei, cu titlu de pretenţii şi suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, prin Decizia penală nr. 475 din 21 ianuarie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare declarat de Procurorul general, a casat sentinţa penală nr. 446 din 1 iunie 1959 a fostului Tribunal popular al oraşului Sibiu şi Decizia nr. 2442/1959 a Tribunalului regional Stalin, l-a achitat pe S.C. pentru toate delictele şi a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării parţiale. Instanţa de fond a constatat că acţiunea reclamantei, care, în calitate de unică moştenitoare a lui S.C., a solicitat restabilirea situaţiei anterioare prin restituirea imobilelor iar în caz de imposibilitate, a unor terenuri echivalente sau a contravalorii terenurilor, este admisibilă şi fondată, deoarece imobilele au fost confiscate în baza unei hotărâri judecătoreşti casate, iar Statul Român nu mai are un titlu legal asupra acestor terenuri. Reţinând că pedeapsa complementară a confiscării a fost înlăturată prin Decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond a statuat că reclamanta are dreptul de a-i fi acordate despăgubiri în echivalent bănesc în cuantumul stabilit prin expertiza efectuată în cauză motivând că restabilirea situaţiei anterioare, prin restituirea efectivă a terenurilor confiscate, nu mai este posibilă, întrucât terenurile nu se mai află în proprietatea Statului Român iar reclamantei nu-i poate fi atribuit un teren echivalent, pentru că pârâtul nu poate fi obligat la o astfel de despăgubire în lipsa acordului său sau a unei dispoziţii legale în acest sens. Tribunalul l-a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată şi, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a redus onorariul avocaţial de la 16500 lei la 800 lei, considerându-l exagerat de mare faţă de obiectul cauzei şi munca efectiv depusă.
Curtea de Apel Alba lulia, secţia civilă, prin Decizia nr. 249 A din 26 septembrie 2007, a admis apelul declarat de reclamanta J.M. împotriva sentinţei civile nr. 698 din 11 iunie 2007 a Tribunalului Sibiu pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată la fond la suma de 16.500 lei şi l-a obligat pe pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu prin primar să le plătească reclamantei.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
A respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu prin primar împotriva aceleiaşi sentinţe.
A obligat pe pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu prin primar la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 2500 lei.
Prin încheierea 19 A din 26 octombrie 2007, Curtea de Apel Alba lulia, secţia civilă, a îndreptat eroarea materială strecurată în minuta şi dispozitivul deciziei nr. 249 A din 26 septembrie 2007, în sensul că suma reprezentând cuantumul cheltuielilor de judecată în apel la care a fost obligat pârâtul este de 5000 lei în loc de 2500 lei.
Instanţa de apel a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu prin primar motivând, în esenţă, că Ministerul Finanţelor reprezintă Statul Român numai în litigiile referitoare la bunurile care fac parte din domeniul public al statului iar cu privire la bunurile care fac parte din domeniul privat, cum este cazul în speţă, cel care are calitate procesuală pasivă este, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 215/2001, Statul Român prin Municipiul Sibiu prin primar. Instanţa de apel a mai reţinut că acţiunea reclamantei este admisibilă în raport cu art. 4041 C. proc. civ. şi că, în cazul în care se cere restabilirea situaţiei anterioare iar restituirea în natură nu mai este posibilă, restabilirea situaţiei se face prin echivalent.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu reprezentat prin primar.
Printr-un prim motiv de recurs, pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu reprezentat prin primar a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, arătând că pentru soluţiile nelegale pronunţate de către instanţele judecătoreşti în procesele penale, despăgubirile se solicită de la Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi că fostul Sfat Popular al oraşului Sibiu nu a acţionat împotriva drepturilor şi intereselor legale ale antecesorului reclamantei, fiind doar un simplu administrator al unor terenuri trecute în proprietatea statului în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, care era obligatorie, neavând nici o culpă în condamnarea antecesorului reclamantei în anul 1959.
Printr-un al doilea motiv de recurs, pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu reprezentat prin primar a susţinut că, potrivit art. 404 C. proc. civ., întoarcerea executării se face prin restabilirea situaţiei anterioare şi, deşi, acţiunea a fost calificată de reclamantă ca fiind „întoarcerea executării", aceasta a solicitat două terenuri în Sibiu, ca o compensaţie pentru terenurile confiscare de la tatăl său, în 1959 iar în subsidiar, plata prin echivalent bănesc. Faţă de această situaţie, acţiunea este de drept comun şi se impune a fi respinsă, neexistând nici un temei legal în baza căruia Municipiul Sibiu să fie obligat să atribuie reclamantei terenuri în compensare. Conform principiului accesorium sequitur principalem, şi cererea de despăgubire prin echivalent se impune a fi respinsă, întrucât admisibilitatea ei depinde de temeinicia cererii principale.
Printr-un al treilea motiv de recurs, pârâtul a susţinut că, pentru identitate de raţiune, art. 404 alin. (3) C. proc. civ., care se referă la bunurile mobile, se aplică şi în cazul în care întoarcerea executării se referă la bunuri imobile astfel că, în cazul admiterii acţiunii instanţa trebuia să ia în considerare preţul obţinut de Statul Român în urma înstrăinării terenului, actualizat cu indicele inflaţiei şi nu valoarea de circulaţie.
Recurentul-pârât a cerut admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi pe fond, respingerea acţiunii reclamantei.
La termenul din 4 iunie 2008, recurentul-pârât, prin reprezentanta sa, a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., susţinând că, în raport cu dispoziţiile art. 4043 C. proc. civ., instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă era judecătoria şi nu tribunalul şi că se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la judecătorie.
Recursul nu este fondat, pentru considerentele care succed.
Potrivit art. 4042 alin.(1) C. proc. civ., „în cazul în care instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau actele de executare, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării".
Alin. (2) al aceluiaşi articol, dispune că „Dacă instanţa care a desfiinţat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a procesului şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură se va putea dispune de instanţa care rejudecă fondul" iar alin. (3) că „Dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în condiţiile alin. (1) şi (2), cel îndreptăţit o va putea cere instanţei judecătoreşti competente potrivit legii".
Acţiunea în restituire a bunurilor care au format obiectul confiscării parţiale sau totale a averii atunci când, după săvârşirea executării, intervine casarea hotărârii prin care s-a aplicat această pedeapsă complementară şi, ca urmare, înlăturarea ei, este, tipic, o acţiune reală de întoarcere a executării silite. Fundamentul ei juridic îl constituie, prin analogie, dispoziţiile art. 311 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul de drept potrivit căruia actele de executare făcute în puterea unei hotărâri casate, sunt desfiinţate de drept.
În ipoteza în care bunurile confiscate nu mai există, se naşte un drept de creanţă care poate fi valorificat printr-o acţiune personală.
În speţă, având în vedere că valoarea bunurilor antecesorului reclamantei a fost expertizată la 1.742.232,24 lei, instanţa judecătorească competentă potrivit legii să dispună restabilirea situaţiei anterioare executării potrivit art. 4042 alin. (3) C. proc. civ. este tribunalul şi nu judecătoria, deoarece, având în vedere argumentele menţionate, competenţa instanţei se stabileşte după valoare şi nu după alt criteriu.
Faptul că, în economia Codului de procedură civilă, art. 4042 alin. (3) este cuprins în Cartea a V a „Despre executări", Secţiunea a VI a „întoarcerea executării", nu are nicio relevanţă în stabilirea vreunei alte instanţe competente decât cea prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Aşa fiind, motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât nu este incident în cauză, excepţia privind necompetenţa tribunalului în soluţionarea, în primă instanţă a acţiunii reclamantei fiind nefondată.
Nici motivul de recurs referitor la lipsa, în cauză, a calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Municipiul Sibiu reprezentat prin primar, nu este fondat.
Instanţa de apel, în stabilirea calităţii procesuale pasive a Statul Român prin Municipiul Sibiu, a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr.215/2001 a administraţiei publice locale, respectiv a art. 10 (potrivit căruia „Autorităţile administraţiei publice locale administrează sau, după caz, dispun de resursele financiare, precum şi de bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale") şi a art. 121-art. 123 alin. (1), devenite, după republicarea legii, art. 119-121 alin. (1) care prevăd: „Constituie patrimoniu al unităţii administrativ-teritoriale bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial" (art. 119, după republicare, fost art. 121); respectiv „Aparţin domeniului public de interes local sau judeţean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public naţional" [art. 120 alin. (1), după republicare, fost art. 122 alin. (1)] şi, în sfârşit, „Domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile şi imobile, altele decât cele prevăzute la art, 120 alin, (1), intrate în proprietatea acestora prin modalităţile prevăzute de lege" [art. 121 alin. (1), după republicare, fost art. 123 alin. (1)].
Astfel, din textele legale redate, reiese că Municipiul Sibiu, prin primar are calitate procesuală pasivă, fiind proprietarul domeniului privat al statului, pe care îl administrează şi de care dispune şi, corelativ, poate fi angajată răspunderea sa civilă pentru obligaţiile care se nasc în legătură cu acest patrimoniu. în mod corect a argumentat instanţa de apel că Ministerul Finanţelor reprezintă în instanţă Statul Român numai în privinţa bunurilor care fac parte din domeniul public al statului şi nu privat.
Susţinerea recurentului-pârât conform căreia acţiunea reclamantei este de drept comun şi se impune a fi respinsă, neexistând nici un temei legal în baza căruia Municipiu Sibiu să fie obligat să atribuie reclamantei terenuri în compensare şi că, pe cale de consecinţă, şi cererea subsidiară de acordare a despăgubirilor în echivalent bănesc trebuie respinsă întrucât admisibilitatea ei depinde de temeinicia cererii principale, nu este fondată.
Scopul urmărit de reclamantă în iniţierea demersului său judiciar este întoarcerea în patrimoniu a bunurilor confiscate de Statul Român de la tatăl său, în baza unei hotărâri penale pronunţate în temeiul Legii nr. 284/1947 pentru cedarea către Banca Naţională a României a aurului, valutelor efective şi altor mijloace de plată străine, hotărâre penală ce a fost casată prin Decizia nr. 475 din 21 ianuarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, care, statuând că legea menţionată era neconstituţională în raport cu Constituţia de la acea dată şi că fapta inculpatului de a nu preda sau declara aurul şi alte valori nu poate fi considerată infracţiune, a dispus achitarea şi a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării parţiale a averii.
Prin acţiunea sa, reclamanta a solicitat să-i fie atribuite două terenuri în compensarea celor confiscate de la tatăl său, iar în subsidiar să-i fie acordate despăgubiri băneşti în echivalent, în considerarea faptului că terenurile confiscate nu-i mai pot fi restituite în natură, reieşind cu certitudine că scopul pe care l-a urmărit a fost acela „de a fi repusă în toate drepturile" pe care le avea tatăl său, aşa cum de altfel şi-a şi motivat acţiunea, pe care a întemeiat-o în drept pe dispoziţiile art. 379 şi art. 404 C. proc. civ. Astfel, pentru considerentele deja expuse, litigiul priveşte o acţiune prin care se cere restabilirea situaţiei anterioare executării, nefiind vorba de o simplă acţiune de drept comun care nu şi-ar avea temei legal, cum eronat susţine recurentul-pârât.
Instanţa de fond, prin sentinţa confirmată de instanţa de apel, în mod corect a constatat că acţiunea reclamantei se impune a fi admisă şi că, atâta timp cât bunurile confiscate de la autorul reclamantei nu se pot întoarce în patrimoniul acesteia, prin restituirea lor în natură, din motive obiective, aceasta are dreptul la despăgubiri băneşti în echivalent, la valoarea de circulaţie stabilită prin expertiza administrată în cauză.
Critica recurentului-pârât conform căreia art. 4041 alin. (3) C. proc. civ., care se referă la bunurile mobile, se aplică şi în cazul în care întoarcerea executării se referă la bunuri imobile şi că, în cazul admiterii acţiunii, instanţa trebuia să ia în considerare preţul obţinut de Statul Român în urma înstrăinării terenului, actualizat cu indicele inflaţiei şi nu valoarea de circulaţie, nu-şi are temei, deoarece textul de lege menţionat se referă în mod expres doar la bunurile mobile care au făcut obiect al executării silite.
Or, în speţă, este vorba de bunuri imobile care au fost confiscate în baza unei hotărâri penale, astfel că dispoziţiile art. 4041 alin. (3) C. proc. civ. nu-şi găsesc aplicare în raportul juridic dedus judecăţii, nici măcar pentru identitate de raţiune, cum neîntemeiat susţine recurentul-pârât prin cel de-al treilea motiv de recurs.
Având în vedere temeiurile care preced, se constată că Decizia atacată este legală iar recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată şi cum, în speţă, intimata-reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei depuse la dosar, în baza textului de lege menţionat şi cu aplicarea alin. (3) din acelaşi cod, recurentul-pârât va fi obligat să plătească intimatei-reclamante J.(S.).M. suma de 2000 lei (douămii) cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Municipiul Sibiu reprezentat prin primar împotriva deciziei nr. 249 A din 26 septembrie 2007 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia civilă, ca nefondat.
Conform art. 272 alin. (3) C. proc. civ., obligă pe recurentul-pârât Statul Român prin Municipiul Sibiu reprezentat prin primar să plătească intimatei-reclamante J.(S.).M. suma de 2000 lei (douămii) cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţa publica astăzi, 4 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3696/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2546/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
