ICCJ. Decizia nr. 3631/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3631
Dosar nr. 25371/1/200.
Nr. vechi 8908/2005
Şedinţa publică din 6 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1574 din 4 octombrie 2004, Tribunalul Sălaj a respins acţiunea formulată de reclamanta S.M. Simleu Silvaniei, în contradictoriu cu pârâta Primăria oraşului Simleu Silvaniei, pentru anularea dispoziţiei nr. 259 din 8 septembrie 2003 şi a anulat al doilea capăt de cerere ca netimbrat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanta prin acţiunea formulată în contradictoriu cu Primăria oraşului Simleu Silvaniei a cerut, în principal, să se anuleze Decizia nr. 259 din 8 septembrie 2003 şi, în subsidiar, să fie obligată pârâta la plata sumei de 254.418.309 lei, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate la imobilul situat în Simleu Silvaniei.
Din foaia de proprietate de la fila 24, rezultă că imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, iar prin dispoziţia nr.259/2003, imobilele înscrise în C.F., nr.top 165 şi C.F., nr.top 165/2 şi top 165/II au fost restituite în natură notificatoarei M.D.C. Până la intabularea imobilelor pe numele notificatoarei proprietar a fost Statul Român, recurenta deţinând bunul în baza unei convenţii verbale.
De aceea, restituirea bunului de către primărie, după procedura stabilită de art. 20-23 din Legea nr. 10/2001, este legală.
Cererea pentru obligarea pârâtei la plata de despăgubiri trebuia timbrată, însă reclamanta nu a făcut dovada plăţii taxelor legale de timbru.
Prin Decizia civilă nr. 470/A din 25 aprilie 2005, Curtea de Apel Cluj a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de tribunal. A anulat ca netimbrat apelul în privinţa despăgubirilor cerute de reclamantă.
Instanţa de apel a reţinut că înţelegerea verbală dintre reclamantă şi un terţ, Î.J.T.L. Sălaj, nu conferă acesteia calitate de unitate deţinătoare, în sensul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, deoarece calitatea de tolerată nu o transformă în titular al dreptului de a dispune asupra cererii de restituire a bunului.
Imobilul trecând în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950 şi dreptul de administrare evidenţiat în C.F. fiind instituit exclusiv în favoarea fostului Sfat popular al oraşului Simleu Silvaniei, dispoziţia contestată a fost legal emisă.
Instanţa de apel mai reţine, că reclamanta nici nu justifică legitimare procesuală activă, pentru că dispoziţia emisă conform art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 poate fi atacată exclusiv de persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii. Excepţia a fost invocată din oficiu de instanţă, însă nu poate fi primită pentru că s-ar înrăutăţi situaţia reclamantei în propria cale de atac.
În privinţa petitului subsidiar, întemeiat pe dreptul comun, dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 au fost corect aplicate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta care, invocând art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., arată, în esenţă, că actul de naţionalizare a privit doar casa, curtea şi grădina situate pe strada D., nu şi atelierul şi garajele, iar Primăria Simleu Silvaniei nu a făcut dovada că imobilul „atelier şi garaje" face parte din domeniul privat al statului. Numărul de inventar 10481 se referea doar la teren, fără vreo legătură cu construcţia. De aceea, instanţele au interpretat eronat actul juridic dedus judecăţii, atunci când au presupus că actul de naţionalizare se referă la teren şi construcţie.
Arată recurenta, că situaţia juridică a terenului trebuia tratată diferit de cea a construcţiilor şi că, deşi nu deţine vreun act privind imobilul, totuşi bunul se află în posesia sa din anul 1987, a achitat impozitele şi este înregistrat ca mijloc fix.
Se mai susţine că, având calitate de unitate deţinătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, eventuala dispoziţie de restituire cu privire la construcţie trebuia emisă de recurentă.
Intimata-pârâtă, Primăria oraşului Şimleu Silvaniei, a formulat întâmpinare, prin care a cerut să se respingă recursul, susţinând că recurenta şi-a înregistrat imobilul în contabilitate doar pe baza unei convenţii verbale cu R.A.T.C. T. Zalău şi că „nu justifică legitimarea procesuală activă, deoarece dispoziţia primarului poate fi atacată exclusiv de persoana îndreptăţită".
Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Prin dispoziţia atacată, intimatei M.D.C. i-au fost restituite în natură imobilele ( suprafaţa de 1582,80 mp teren şi construcţiile ) situate în strada D., nr. 32-34 şi în str. N. nr. 9, iar în acţiunea înregistrată la Tribunalul Sălaj la data de 25 martie 2005, recurenta-reclamantă a susţinut că „pe terenul care constituia grădina iniţială s-a deschis strada N., iar la nr. 9 de pe această stradă se găsesc atelierele de tinichigerie şi lăcătuşerie" care nu existau la momentul naţionalizării şi pe care le-a preluat de la R.A.T.C. T. Zalău printr-o convenţie verbală.
Invocând dreptul său asupra clădirilor „atelier şi garaje", recurenta susţine că situaţia juridică a terenului trebuia tratată diferit faţă de situaţia juridică a construcţiilor şi că o eventuală dispoziţie de restituire a construcţiei „atelier şi garaje", trebuia emisă de recurentă.
Legea nr. 10/2001 nu cuprinde însă prevederi în raport de care, în cazul imobilului teren cu construcţii existente la data soluţionării notificării, să fie emise două dispoziţii de restituire de către persoane juridice diferite; una pentru teren şi una pentru construcţiile aflate pe teren.
De altfel, recurenta-reclamantă, aşa cum s-a reţinut şi în hotărârea atacată, nu are calitate procesuală activă în cererea întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 privitoare la anularea dispoziţiei emisă de primar. Prin reţinerea lipsei calităţii procesuale active, situaţia recurentei-reclamante, căreia, prin sentinţa tribunalului, păstrată prin Decizia atacată, acţiunea i-a fost respinsă ca neîntemeiată, nu se înrăutăţeşte.
Acţiunea pentru anularea dispoziţiei emise în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [art. 25 alin. (3) din legea republicată], întemeiată pe prevederile acestei legi, este specifică raportului juridic izvorât din aplicarea legii speciale, iar în art. 24 alin. (7) din lege [art. 26 alin. (3) din legea, republicată] este prevăzut dreptul persoanei care se pretinde îndreptăţită de a ataca dispoziţia la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare.
Prin lege nu este stabilită doar instanţa competentă să soluţioneze acţiunea, ci şi persoana care poate ataca în justiţie dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare.
Prin sintagma „persoana care se consideră, îndreptăţită", se înţelege persoana îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de lege care a formulat notificarea la care se referă dispoziţia atacată şi nu persoana juridică care consideră că avea competenţa să emite dispoziţia.
Deoarece calitatea procesuală este dependentă de raportul juridic dedus judecăţii, iar în aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001 (art. 26 din legea, republicată,) raportul juridic se naşte între titularul notificării şi unitatea care a emis dispoziţia, recurenta-reclamantă, care este terţ faţă de acest raport juridic, nu poate ataca dispoziţia printr-o acţiune întemeiată pe prevederile legii speciale.
Recurenta a invocat şi prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să facă posibilă încadrarea în dispoziţiile acestui text. Textul priveşte situaţiile în care prin hotărârea atacată se schimbă natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic a actului juridic încheiat de părţi, dedus judecăţii, prin interpretarea greşită a acestuia şi nu modul de apreciere de către instanţă a înscrisurilor care constituie mijloace de probă.
Întrucât, în sensul Legii nr. 10/2001, actul prin care s-a dispus măsura preluării abuzive este mijloc de probă, susţinerea recurentei că s-a interpretat greşit conţinutul actului de naţionalizare are semnificaţia unei erori în care s-a aflat instanţa care a stabilit situaţia de fapt printr-o apreciere eronată a probelor administrate, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. abrogat prin OUG nr. 138/2000.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva deciziei civile nr. 470/A din 25 aprilie 2005 a Curţii de Apel Cluj.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3769/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3417/2006. Civil → |
|---|
