ICCJ. Decizia nr. 3834/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3834
Dosar nr. 6142/59/2006
Şedinţa publică din 11 iunie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamantele K.B. şi K.R. au chemat în judecată pe pârâta SC S. SA Arad, solicitând Tribunalului Arad pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 4901/2002, anularea deciziei nr. 101 din 21 mai 2002 emisă de pârâtă în temeiul Legii nr.10/2001, constatarea trecerii nelegale în proprietatea statului a imobilului înscris în C.F. nr. 2761, 2762 şi 2763 Aradul Nou, a nelegalităţii intabulărilor făcute de pârâtă şi a celorlalte operaţiuni de carte funciară, restituirea în natură a imobilelor şi rectificarea cărţilor funciare prin revenirea la situaţia anterioară.
Tribunalul Arad, prin sentinţa civilă nr. 148 din 28 martie 2003 a respins cererea de chemare în judecată, soluţie menţinută de Curtea de Apel Timişoara, potrivit deciziei civile nr. 163 din 18 februarie 2004, prin care a fost respins ca nefondat apelul reclamantelor.
Instanţele au reţinut că imobilul preluat de stat de la antecesorii reclamantelor este compus din teren şi construcţii, construcţii ce au fost demolate, construindu-se în locul lor o cantină şi un sediu administrativ, un bloc de locuinţe, iar terenurile unificate au fost transmise în administrarea fostei Staţiuni de cercetări legumicole Aradul Nou şi, ulterior, în proprietatea pârâtei, societate constituită după reorganizarea staţiunii de cercetare. Restituirea în natură nu este posibilă, întrucât imobilul a fost transformat, devenind un imobil nou în raport cu cel preluat.
Recursul declarat de reclamante împotriva deciziei instanţei de apel a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 10031 din 2 decembrie 2005, cu consecinţa casării hotărârii recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, urmând ca aceasta să aibă în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, cu privire la posibilitatea restituirii în natură a unei părţi din terenul expropriat, precum şi faptul că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, atât pentru construcţiile existente la data preluării, cât şi pentru terenul ce nu poate fi restituit.
Dosarul a fost reînregistrat la Curtea de Apel Timişoara sub nr. 6142/59/2006, dată după care a intervenit decesul reclamantei K.R., în locul căreia au fost introduşi în cauză moştenitorii săi legali.
În această fază procesuală a fost admisă în principiu şi cererea de intervenţie accesorie formulată de Asociaţia Cercetare Legumicolă Arad în interesul intimatei-pârâte.
Prin Decizia civilă nr. 289 din 31 mai 2007, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul şi a schimbat sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea; a dispus anularea deciziei, obligarea pârâtei la restituirea în natură către reclamanţi a suprafeţei de 1673 mp teren (individualizată în dispozitiv) şi la înaintarea către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a documentaţiei necesare acordării reclamanţilor de despăgubiri în echivalent pentru terenul de 3073 mp ce nu poate fi restituit în natură şi pentru construcţiile distruse sau demolate după preluarea imobilului.
S-a dispus rectificarea situaţiei de C.F. corespunzător suprafeţei de teren restituită în natură.
Cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei a fost respinsă.
Intimata SC S. SA a fost obligată la 2800 lei cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.
În ceea ce priveşte fondul pretenţiilor reclamanţilor, instanţa a reţinut următoarele:
Caracterul abuziv al preluării imobilului rezultă din faptul exproprierii autorilor fără ca în prealabil să li se fi plătit o justă şi reală despăgubire, ceea ce contravenea Constituţiei din acea vreme şi art. 481 C. civ., situaţie ce se încadrează în prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, nemaifiind necesar a fi făcută de către instanţă constatarea preluării abuzive, separat de petitul de realizare a dreptului.
Din expertiza topografică efectuată în cauză rezultă că din suprafaţa de 4746 mp deţinută de pârâtă este posibilă restituirea în natură a două parcele în suprafaţă totală de 1673 mp (aspect menţionat şi în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), pentru restul de teren şi construcţiile demolate, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în condiţiile Legii nr. 247/2005, lege de imediată aplicare.
Apărarea intimatei-pârâte privind lipsa calităţii procesuale pasive, a fost respinsă cu motivarea că aceasta este emitenta deciziei contestate, că este proprietara imobilului în litigiu iar, pe de altă parte, că acest cadru procesual a fost irevocabil consacrat prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care nu a indicat în cauză un alt pârât, dispunând doar completarea probatoriului în raport cu părţile deja nominalizate.
Împotriva deciziei pronunţată de curtea de apel în rejudecarea cauzei, după casare cu trimitere, au declarat recurs reclamanta K.B. şi pârâta SC S. SA Arad.
Reclamanta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa „a greşit când a statuat că varianta obligării intimatei doar la a trimite documentaţia la Comisia Centrală pentru stabilirea şi acordarea despăgubirilor ar fi impusă de prevederile Legii nr. 247/2005 care ar fi de imediată aplicare", întrucât legea dispune numai pentru viitor, Legea nr. 247/2005 nu conţine nici o prevedere în sensul că ar fi de imediată aplicare, situaţie în care litigiu rămâne guvernat de legea sub care a fost pornit, Legea nr. 10/2001.
Arată reclamanta că soluţia care se impunea era aceea a obligării intimatei la plata despăgubirilor datorate în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, despăgubiri deja stabilite prin probele administrate în cauză şi solicită în finalul cererii de recurs modificarea hotărârii recurate în sensul obligării intimatei la plata integrală a despăgubirilor.
Recurenta-pârâtă SC S. SA a invocat cazul de modificarea prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele motive:
- Soluţionând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, instanţa nu s-a pronunţat cu privire la argumentele invocate în susţinerea excepţiei, respectiv incidenţa dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, conform cărora în cazul societăţilor comerciale integral privatizate măsurile reparatorii se stabilesc doar prin echivalent, iar notificarea trebuie soluţionată de către instituţia care a efectuat privatizare.
- Având în vedere că expertiza tehnică efectuată în cauză a reţinut două situaţii contradictorii (iniţial că nici o porţiune de teren nu poate fi restituită în natură reclamantelor, apoi că este posibilă restituirea în natură a unor parcele), instanţa de apel a respins greşit cererea justificată de a se solicita expertei tehnice care a efectuat raportul de expertiză să clarifice aceste contradicţii.
- Restituirea în natură a unei părţi din terenurile aflate în proprietatea pârâtei nu este posibilă şi nu pot fi luate în considerare concluziile expertei care s-a contrazis flagrant, lucrarea sa fiind neconcludentă, impunându-se efectuarea unei noi expertize de specialitate.
- Instanţa nu a stabilit cine trebuie să acorde despăgubirile pentru construcţiile demolate şi terenul nerestituibil în natură, rezumându-se doar la obligarea pârâtei la înaintarea documentaţiei către Comisia Centrală pentru stabilirea şi acordarea despăgubirilor.
- Cu privire la cheltuielile de judecată, dacă acţiunea reclamantelor a fost admisă doar în parte şi cheltuielile de judecată trebuiau admise tot în parte.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că ambele recursuri sunt nefondate.
Susţinerea recurentei-reclamante, în sensul obligării pârâtei de a plăti despăgubirile, este lipsită de temei legal.
În raportul juridic dedus judecăţii, astfel cum este reglementat de Legea nr. 10/2001, lege specială de reparaţie derogatorie de la dreptul comun, unitatea deţinătoare a imobilului preluat abuziv nu este titulara obligaţiei de plată a măsurilor reparatorii prin echivalent, cu o singură excepţie (acordarea în compensaţie a altor bunuri şi servicii), inaplicabilă în cauză.
Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură, în tot sau în parte, nu este posibilă, entitatea investită potrivit legii cu soluţionarea notificării este obligată să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, titlul VII din Legea nr. 247/2005, despăgubirile acordându-se de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub forma titlurilor de despăgubire.
Nici anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent (cu excepţia compensării) nu erau achitate de unitatea deţinătoare, deciziile/dispoziţiile cuprinzând oferta de despăgubiri sau hotărârile judecătoreşti prin care se stabilea dreptul notificatorilor la despăgubiri (în cazul deciziilor/dispoziţiilor de respingere împotriva cărora s-au formulat contestaţii admise în instanţă) fiind înaintate către prefectură, conform procedurii reglementate de art. 36-40 din actul normativ.
După modificarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, abrogarea art. 36-40 din legea iniţială şi intrarea în vigoare a titlului VII din Legea nr. 247/2005, atât deciziile emise anterior sau hotărârile judecătoreşti pronunţate în urma contestaţiilor formulate de persoanele îndreptăţite, cât şi deciziile/dispoziţiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, sunt supuse aceleiaşi proceduri, urmând a fi înaintate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de întreaga documentaţie aferentă (inclusiv expertize judiciare sau extrajudiciare), în vederea evaluării finale şi emiterea titlurilor de despăgubire.
Recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:
- Critica referitoare la insuficienta motivare a soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată în faza procesuală anterioară de către pârâtă, inaplicabilă în cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deşi este întemeiată nu poate conduce la soluţia preconizată de recurentă, casarea cu trimitere spre rejudecare sau modificarea hotărârii, întrucât soluţia este corectă.
Sub acest aspect, instanţa de control judiciar va suplini parţial motivarea instanţei anterioare.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de restituire, prin decizie/dispoziţie motivată, revine unităţii deţinătoare a imobilului preluat abuziv şi care a fost investită prin notificare de către persoana îndreptăţită.
În sensul Legii nr. 10/2001, art. 21 alin. (1) şi (2), sunt unităţi deţinătoare regiile autonome, societăţile sau companiile naţionale ori societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar sau minoritar, în al căror patrimoniu era evidenţiat imobilul solicitat „la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Situaţia de excepţie invocată de recurentă în raport de prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001 [art. 27 alin. (1) în forma iniţială a actului normativ] priveşte exclusiv societăţile comerciale privatizate anterior adoptării Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care, în sensul art. 21 alin. (1) şi (2) din lege, dacă statul era acţionar sau asociat majoritar la societatea comercială în patrimoniul căreia era inclus imobilul la data intrării în vigoare a actului normativ analizat, entitatea obligată să soluţioneze notificarea este acea societate comercială în calitate de unitate deţinătoare.
Este irelevant faptul că recurenta-pârâtă a fost privatizată, în măsura în care privatizarea a avut loc la 15 septembrie 2001, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, art. 21 din legea specială de reparaţie având şi semnificaţia indisponibilizării totale a imobilelor pentru care s-au depus notificări (prima notificare a fost depusă la 2 mai 2001 şi conform art. 22 alin. (4) este opozabilă oricărei autorităţi de la data privatizării), consacrată expres de pct. 20.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a legii şi de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată (normă interpretativă introdusă prin Legea nr. 247/2005).
În concluzie, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, ci prevederile art. 21 din actul normativ, motiv pentru care, alăturat considerentelor prezentate de instanţa anterioară se constată că pârâta SC S. SA are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii.
- Criticile aduse raportului suplimentar de expertiză întocmit de expert B.F. şi modului în care instanţa anterioară a evaluat probatoriul administrat, având în vedere şi îndrumările date de instanţa de casare, nu vor face obiectul analizei instanţei de control judiciar, dat fiind că nu se indică dispoziţia legală pretins încălcată sau greşit aplicată pentru a se încadra în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci vizează aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii, inadmisibile în recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.
- Motivul referitor la faptul că instanţa de apel nu a stabilit cine trebuie să acorde despăgubirile pentru construcţiile demolate şi partea de teren ce nu poate fi restituită în natură este comun cu motivul de recurs formulat de reclamantă, urmând a fi înlăturat în baza considerentelor deja expuse.
- Cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în fazele procesuale anterioare au constat în onorariile de expertiză şi onorariile de avocat.
Cum, efectuarea lucrărilor de specialitate s-a impus în cauza dedusă judecăţii ca urmare a refuzului unităţii deţinătoare de a analiza în faza administrativă a procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001 fondul cererii de restituire în natură a imobilului deţinut de aceasta, admiterea în parte a acţiunii şi restituirea parţială a terenului, în limitele în care s-a stabilit prin expertiză că această măsură reparatorie este posibilă, nu justifică reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariile plătite de reclamanţi pentru lucrările de specialitate efectuate şi ordonate de instanţa de judecată.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (3), instanţele au dreptul să mărească sau să reducă onorariile avocaţilor, dacă vor constata motivat că sunt nepotrivite, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită, legiuitorul neimpunând ci lăsând la latitudinea judecătorilor reducerea cheltuielilor reprezentate de onorariile de avocat.
În atare condiţii, aprecierea instanţei privind acordarea integrală a cheltuielilor de judecată suportate de reclamanţi nu contravine vreuneia din dispoziţiile art. 274-277 C. proc. civ. pentru a atrage incidenţa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta K.B. şi pârâta SC S. SA împotriva deciziei nr. 289 din 31 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4092/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3828/2006. Civil → |
|---|
