ICCJ. Decizia nr. 4033/2006. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4033
Dosar nr. 19999/1/2005
Nr. vechi 5621/200.
Şedinţa publică din 19 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 927 din 29 octombrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta I.M. în contradictoriu cu Primăria municipiul Bucureşti ce a fost obligată să emită dispoziţia prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul din Bucureşti.
În pronunţarea acestei hotărâri s-a reţinut că reclamanta a notificat-o pe pârâtă solicitând restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 376 mp şi acordarea despăgubirilor pentru construcţia demolată.
Primăria municipiul Bucureşti prin adresa nr. 1556 din 17 septembrie 2002 a comunicat reclamantei că terenul solicitat nu poate fi restituit în natură deoarece face parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti şi că urmează să i se facă o ofertă de măsuri reparatorii în echivalent după apariţia Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a considerat că din prevederile Legii nr. 10/2001 rezultă, fără echivoc, că unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe asupra notificării, indiferent dacă imobilul nu poate fi restituit în natură, situaţie în care se face ofertă pentru măsuri reparatorii prin echivalent.
În cazul de faţă, pârâta a refuzat să soluţioneze notificarea reclamantei prin emiterea dispoziţiei motivate la care se referă art. 24 din Legea nr. 10/2001, situaţie în care persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei în temeiul art.1073 şi urm. C. proc. civ.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de pârâtul Municipiul Bucureşti a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 64A din 15 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Instanţa de apel a considerat legală şi temeinică hotărârea tribunalului şi a stabilit că deşi pretenţiile reclamantei constau în obligarea pârâtei la emiterea unui act, deci într-o obligaţie de a face, aceasta tinde să obţină o dispoziţie sau o decizie ce face obiectul de reglementare al legii speciale, ceea ce atrage competenţa materială în primă instanţă a tribunalului şi nu a judecătoriei.
Apoi, s-a mai reţinut că de vreme ce art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin deciziei sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură, înseamnă că norma înscrisă în text are caracter imperativ.
Ca urmare, unitatea deţinătoare nu este chemată să aprecieze asupra respectării termenului de 60 de zile, ci trebuie să-l accepte ca un termen obligatoriu în care să soluţioneze notificarea persoanei îndreptăţite.
În termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul susţine în esenţă că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare aşa încât depăşirea lui poate atrage obligarea unităţii deţinătoare la plata unor despăgubiri dacă notificatorul face dovada existenţei unui prejudiciu, ceea ce în cauză nu s-a demonstrat.
Mai mult, se susţine că intimata-reclamantă nu a depus întreaga documentaţie ca anexă la notificare, astfel că recurenta nu are nici o culpă în neemiterea dispoziţiei motivate.
Recursul este nefondat.
Procedura soluţionării notificării adresată de persoana îndreptăţită prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, are caracter necontencios, dar obligatoriu potrivit art. 109 alin. (4) C. proc. civ.
Rezultă, că în cazul temporizării acestei proceduri de unitatea deţinătoare, notificatorul are deschisă calea la jurisdicţie civilă pentru a si finalizată, independent de faptul că dovedeşte sau nu existenţa unui prejudiciu.
Deşi, nu s-a dovedit susţinerea recurentei că intimata nu a depus toate actele doveditoare la care se referă art. 22 din Legea nr. 10/2001, această împrejurare nu împiedica unitatea deţinătoare să soluţioneze notificarea, eventual respingând-o cu această motivare.
Este cert că termenul de 60 de zile prevăzut de lege, nu este lăsat la discreţia unităţii deţinătoare ci reprezintă un termen rezonabil până la care trebuie soluţionată notificarea.
Aşa fiind, hotărârea instanţei de apel este legală şi drept consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul Bucureşti, împotriva deciziei nr. 64/A din 15 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2403/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 227/2006. Civil → |
|---|
