ICCJ. Decizia nr. 427/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 427.
Dosar nr. 29553/1/200.
(nr. vechi 13091/2005
Şedinţa publică din 2 mai 2006
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 6 iulie 2004, reclamanta Casa de Economie, Credit, Asistenţă şi Pensii a Personalului din Poştă şi Telecomunicaţii l-a chemat în judecată pe pârâtul Primarul municipiului Bucureşti pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea Dispoziţiei nr. 2921 din 24 mai 2004.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că prin dispoziţia menţionată a fost respinsă notificarea prin care reclamanta a solicitat imobilul din Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1006 din 7 decembrie 2004 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins contestaţia ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că nu s-au depus la dosar înscrisuri care să demonstreze calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi nici nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului din Bucureşti.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 1345 din 23 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În considerentele deciziei sale instanţa de apel a arătat că reclamanta nu a probat că este aceeaşi persoană juridică cu cea desfiinţată anterior acest aspect nefiind stabilit prin sentinţa civilă nr. 312 din 20 decembrie 1996 pronunţată de Judecătoria sectorului 1.
Casa de Economie, Credit şi Asistenţă a personalului PTT a fost înfiinţată prin lege, ca instituţie specială şi ca persoană juridică de drept public, deşi la acea dată fiind în vigoare şi Legea nr. 21/1924 putea primi personalitate juridică prin hotărâre judecătorească, ca persoană juridică de drept privat, aşa cum a procedat reclamanta în anul 1996.
În anul 1939 Casa de Economie, Credit şi Asistenţă a fost creată prin voinţa autorităţii statului, pentru reglementarea unui domeniu considerat de interes public şi, de aceea, a fost înfiinţată o persoană juridică de drept public, în a cărei organizare şi funcţionare reprezentanţii statului aveau un rol important, iar fondurile şi patrimoniul Casei nu erau exclusiv private. Chiar înainte de anul 1939, Casa a fost înfiinţată tot printr-o lege, în anul 1905, ceea ce nu lasă nici un dubiu asupra statutului ei de persoană juridică de drept public. Această persoană juridică şi-a încetat activitatea prin intrarea în vigoare a Decretului nr. 356/1949.
Reclamanta nu este continuatoarea persoanei juridice desfiinţate anterior, ea fiind o persoană juridică de drept privat, şi având o structură, mod de organizare şi funcţionare diferite.
Împotriva acestei hotărâri apelanta reclamantă a declarat recurs prin care, după expunerea situaţiei de fapt şi de drept din celelalte etape procesuale, a formulat următoarele critici:
Instanţa de apel nu a fost de acord să aprobe întocmirea unei adrese către C.N.S.L.R. Frăţia pentru ca aceasta să depună la grefa instanţei dosarul imobilului în litigiu.
Instanţele nu s-au pronunţat asupra excepţiilor invocate de Casă privitoare la neconstituţionalitatea art. 3 din Decretul nr. 358/1949 nepublicarea în Buletinul Oficial a HCM nr. 942/1949, abrogarea în mod expres şi în totalitate a Decretului nr. 358/1949, nerespectarea la emitere şi includere a art. 3 a dispoziţiilor Codului Civil, a Legii nr. 21/1924, a Legii nr. 11/1944, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a Legii Casei din 1939.
Instanţele nu au recunoscut prevederile art. I ale Statutului Casei, autorizat prin hotărâre judecătorească cu autoritate de lucru judecat.
În mod greşit instanţele nu s-au pronunţat asupra dreptului de proprietate al recurentei asupra imobilului în litigiu.
În mod greşit s-a considerat că recurenta nu este continuatoarea fostei persoane juridice desfiinţate înainte de 1989.
În dovedirea recursului, în temeiul art. 305 C. proc. civ., la dosarul cauzei au fost depuse în copie, acte normative şi hotărâri judecătoreşti.
Analizând Decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs şi în raport de probele administrate în toate etapele procesuale, Curtea a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Conform art. 175 alin. (19 C. proc. civ., dacă înscrisul se găseşte în păstrarea unei autorităţi sau a altei persoane, instanţa va dispune aducerea lui în termenul fixat în acest scop. Cel care deţine înscrisul este îndreptăţit să refuze aducerea acestuia în cazurile prevăzute de art. 173.
Textul trebuie înţeles în sensul că se referă la depunerea unor înscrisuri a căror administrare a fost încuviinţată de către instanţă, în condiţiile art. 167 C. proc. civ.
Cât vreme instanţele aveau de stabilit, în prealabil, dacă reclamanta avea sau nu calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, depunerea unor înscrisuri pentru dovedirea proprietăţii asupra imobilului în litigiu nu era concludentă.
Aspectele apreciate de reclamantă drept excepţii constituie în realitate apărări pe fond, care erau de examinat după stabilirea, în privinţa reclamantei, a faptului că era continuatoarea persoanei juridice desfiinţate. Prin urmare, neexaminarea lor nu a fost de natură să influenţeze soluţia la care s-au oprit instanţele.
Într-adevăr, reclamanta nu este persoană îndreptăţită în condiţiile impuse de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Conform acestui text, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; îndreptăţirea la măsurile reparatorii prevăzute de prezentul articol este condiţionată de continuarea activităţii ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fie fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar acestea să-şi fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeaşi persoană juridică cu cea desfiinţată sau interzisă, precum şi partidele politice a căror activitate a fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă şi-au reluat activitatea în condiţiile legii.
Prin sentinţa civilă nr. 312 din 20 decembrie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 nu s-a stabilit faptul că reclamanta este continuatoarea persoanei juridice desfiinţate. În mod corect instanţa de apel a apreciat că reclamanta, constituită în sistemul Legii nr. 21/1924, este o persoană juridică de drept privat, pe când Casa de Economie, Credit şi Asistenţă a Personalului PTT, înfiinţată prin Legea din 1939, în condiţiile în care era în vigoare şi Legea nr. 21/1924, era o persoană juridică de drept public.
Având în vedere cele mai sus reţinute, în condiţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa păstrării hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Casa de Economie, Credit, Asistenţă şi Pensii a Personalului din Poştă şi Telecomunicaţii împotriva deciziei civile nr. 1345 din 23 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4283/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1357/2006. Civil → |
|---|
