ICCJ. Decizia nr. 4729/2006. Civil. Anulare act. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4729
Dosar nr. 11244/1/2006
Şedinţa publică din 8 iunie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 554/C din 3 iunie 2004 pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a dispus respingerea acţiunii formulate de reclamantul M.D.S.A. împotriva pârâţilor Consiliul Local Oradea, Consiliul Judeţean Bihor, S.C.C.T.I. Bihor, D.G.F.P. Bucureşti, G.M., A.D.R. şi V.I.
Prin aceeaşi sentinţă s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Judeţean Bihor şi S.C.C.T.I. Bihor Oradea. S-a luat act de renunţarea la judecată faţă de pârâţii S.E., V.M.L., P.M. şi O.P. A fost obligat reclamantul la plata sumelor de 3.000.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea pârâţilor V.I. şi A.D.
La soluţionarea cauzei s-au avut în vedere actele dosarului, faţă de care s-au reţinut următoarele:
Astfel cum rezultă din extrasul de C.F. 14522 Oradea, imobilul în litigiu situat în Oradea, a format iniţial proprietatea tabulară a numitei C.M., născută B., dreptul său de proprietate fiind intabulat sub B.20 din C.F. 4710 Oradea, cu titlu de cumpărare.
Potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. 277 din 22 mai 1996, singurul moştenitor al numitei C.M. este reclamantul în calitate de fiu.
Imobilul a fost preluat de Statul Român cu titlu de naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, conform încheierii 5186 din 7 noiembrie 1960, intabulându-şi dreptul de proprietate sub B.1. din C.F. nou 14522 Oradea.
Întrucât conform înscrierii din C.F. sus arătată, imobilul ce a format iniţial proprietatea antecesoarei reclamantului a fost format din două apartamente la data naţionalizării, instanţa a apreciat că acesta a fost preluat cu titlu, respectiv cu respectarea dispoziţiilor art. I pct. 2 ale Decretului 92/1950, fiind vorba de un imobil ce poate fi uşor încadrat între cele deţinute de către exploatatorii de locuinţe.
Or, potrivit dispoziţiilor HG nr. 11/1997, act normativ invocat de către reclamant ca temei al acţiunii sale, doar imobilele care nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptăţite pe calea judecătorească potrivit dreptului comun.
Prin urmare, câtă vreme imobilul a fost preluat de către stat cu titlu valabil, cu respectarea dispoziţiilor art. I pct. 2 ale Decretului 92/1950, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile HG 11/1997, instanţa neputând dispune restituirea în natură ori acordarea de despăgubiri în temeiul acestui act normativ, situaţie faţă de care s-au respins atât cererea reclamantului referitoare la restituirea în natură a celor trei apartamente cât şi cererea subsidiară referitoare la acordarea de despăgubiri pentru apartamentele a căror restituire în natură nu este posibilă.
Reclamantul are posibilitatea ca în temeiul Legii nr. 112/1995 ori a Legii nr. 10/2001 să obţină despăgubiri pentru apartamente.
De altfel, prin Dispoziţia nr. 704 din 27 iulie 2001 emisă de primarul municipiului Oradea, s-a dispus în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură în favoarea reclamantului a apartamentelor cu nr. 4, 5, 6, 7 din imobilul situat în Oradea.
Potrivit Referatului pe care se fundamentează Dispoziţia nr. 704/2001 a primarului municipiului Oradea, imobilul în litigiu a fost încadrat în prevederile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001 ca făcând parte din categoria imobilelor preluate de stat „cu titlu valabil", iar reclamantul nu a înţeles să conteste actele sus arătate.
În ceea ce priveşte cererea reclamantului referitoare la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtă de rândul 1 cu pârâţii A.D.R., G.M. şi V.I., cerere întemeiată şi pe dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, instanţa a reţinut următoarele:
A.D.R. a devenit proprietarul apartamentului cu nr. 1 din imobilul în litigiu prin cumpărare, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 399 din 17 septembrie 1996 încheiat cu RAGOL Oradea, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Pârâta G.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului cu nr. 3 în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 969 încheiat la data de 31 octombrie 1996, iar pârâta V.I. este proprietara apartamentului cu nr. 2, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1967 din 1 decembrie 1997.
La data perfectării celor trei contracte de vânzare-cumpărare, statul avea intabulat dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu sub B.1 din C.F. 14522 Oradea.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, pârâţii G.M., A.D.R. şi V.I. au avut calitate de chiriaşi ai acestui imobil, conform contractelor de închiriere 11315 din 20 august 1996, 399 din 17 septembrie 1996 şi 114865 din 19 mai 1997; contractele de vânzare-cumpărare contestate au fost încheiate după expirarea termenului prevăzut de art. 44 din Legea nr. 112/1995, iar în speţă, nu s-a dovedit că prin încheierea contractelor s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 9 şi art. 8 din Legea nr. 112/1995.
Pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada că ar fi notificat prin executorul judecătoresc chiriaşilor pârâţi intenţia lui de a redobândi în natură imobilul în litigiu şi nici nu a notat în C.F. existenţa vreunui litigiu referitor la imobil.
Faţă de toate aceste împrejurări, s-a concluzionat în sensul că cei trei pârâţi au avut calitate de cumpărători de bună credinţă la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare.
Instanţa a apreciat că depoziţia martorului B.R. nu este în măsură să probeze reaua credinţă a celor trei cumpărători ai apartamentelor cu numerele 1, 2 şi 3 din imobil, întrucât acest martor deşi declară că ştie că reclamantul ar fi venit de câteva ori la Oradea să discute cu chiriaşii în primăvara anului 1995, el nu a fost prezent, nu a participat nemijlocit la discuţiile pe care reclamantul le-ar fi avut cu chiriaşii.
Aşa fiind, câtă vreme la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare atacate vechiul proprietar putea fi încadrat în categoria „exploatatorilor de locuinţe" (dat fiind numărul de apartamente deţinut) şi au fost respectate în totalitate prevederile Legii nr. 112/1995 şi HG nr. 11/1997, s-a apreciat că dobânditorii au fost de bună credinţă, condiţie suficientă pentru menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare în conformitate cu prevederile art. 46 pct. 2 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, nu este necesar ca ambii participanţi ai raportului juridic să fie de bună credinţă, fiind suficient ca subdobânditorul să fie de bună credinţă.
S-a apreciat întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SCCTI Bihor, care nu are calitate de succesoare în drepturi a fostului RAGCL Oradea, parte în contractele de vânzare-cumpărare atacate.
De asemenea, nici Consiliul Judeţean Bihor nu justifică calitate procesuală pasivă în cauză câtă vreme imobilul în litigiu nu face parte din domeniul public de interes judeţean, iar această instituţie nu a avut calitate de parte în contractele atacate.
Prin Decizia civilă nr. 482 din 27 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, s-a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, dispunându-se după cum urmează:
S-a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că s-a admis acţiunea precizată formulată de reclamant.
S-a constatat că trecerea în proprietatea Statului Român a imobilului situat în Oradea, înscris în C.F. nr. 14522 Oradea, cu nr. top 8898/1, s-a făcut cu încălcarea legii.
S-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 399 din 17 septembrie 1996, nr. 1697 din 1 decembrie 1997 şi nr. 969 din 31 octombrie 1996.
S-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de C.F. prin radierea înscrierilor efectuate sub B 1-5 din C.F. nr. 14522 Oradea şi de sub nr. B.25 din C.F. nr. 4710 Oradea, cu restabilirea dreptului de proprietate în favoarea antecesoarei reclamantului de sub B.20 din C.F. nr. 4710 Oradea.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi au fost obligaţi intimaţii G.M., A.R.D. şi V.I. să plătească apelantului-reclamant suma de 11.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi apel.
În motivarea deciziei de apel s-au reţinut următoarele considerente:
Imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român de la o persoană care avea calitatea de pensionar în momentul naţionalizării, fiind încălcate prevederile art. II din Decretul nr. 92/1950 care interziceau naţionalizarea imobilelor proprietatea pensionarilor. Imobilul era compus dintr-un număr mai mare de apartamente iar împrejurarea că, fiind stabilită definitiv în Arad, urmare refugiului, antecesoarea apelantului a închiriat casa din Oradea, percepând chirie, nu constituie motiv de natură a conduce la concluzia că proprietara imobilului s-ar încadra în categoria exploatatorilor de locuinţe, prin nici una din probele administrate în cauză nefiind produse dovezi în sensul că antecesoarea apelantului ar fi achiziţionat imobilul în scopul închirierii acestuia. Din contră, s-a dovedit că momentul istoric survenit în august 1940 a surprins familia apelantului în casa proprietate personală situată în Oradea, pe care au fost forţaţi a o părăsi, iar din actele aflate la dosar nu rezultă că, până în momentul refugiului, o parte din imobil ar fi fost închiriată. Faptul că în perioada relativ scurtă cuprinsă între momentul încetării războiului şi cel al naţionalizării imobilului, proprietara acestuia, dat fiind că s-a stabilit în altă localitate şi între timp soţul ei a decedat, a supus imobilul închirierii, nu înseamnă că ea a fost un exploatator de locuinţe, astfel cum a considerat tribunalul, fără a aborda problema aflată în discuţie în profunzimea sa.
Cât priveşte aspectele ce vizează buna-credinţă, concluzia la care a ajuns tribunalul este eronată, împrejurarea că martorul audiat în cauză nu a participat nemijlocit la discuţiile purtate de către apelant cu chiriaşii imobilului din litigiu, nefiind de natură a atrage înlăturarea acestei probe, fiind eventual aptă a determina necesitatea completării ei. În niciun caz nu se putea face abstracţie de declaraţia martorului care a afirmat că în primăvara anului 1995 a însoţit familia apelantului la imobilul din litigiu, în scopul derulării unor discuţii cu chiriaşii vizând intenţia acestuia de a-l revendica, discuţii care de altminteri au şi avut loc.
Analizarea declaraţiilor martorului audiat în primă instanţă precum şi a martorei audiate în faza apelului pune în evidenţă demersurile efectuate de apelantul-reclamant în scopul încunoştiinţării locatarilor imobilului din litigiu cu privire la dorinţa sa de a-şi revendica casa al cărei proprietar se considera, demersuri declanşate în cursul anului 1995 şi continuate în anul 1996. În acest context, este de subliniat că apelantul i-a contactat telefonic pe unii dintre locatari, ulterior i-a şi vizitat în scopul atenţionării lor de a nu proceda la cumpărarea locuinţelor pe care le ocupau în calitate de chiriaşi, atenţionări în urma cărora patru dintre familiile acestora nu au cumpărat apartamentele ocupate, păstrându-şi în continuare calitatea iniţială. Locuind în acelaşi imobil, nu poate fi acceptată susţinerea intimaţilor că nu ar fi avut cunoştinţă despre demersurile întreprinse de moştenitorul foştilor proprietari în scopul sus-arătat, iar situaţia incertă a imobilului, provocată de intenţia apelantului de obţinere a restituirii acestuia, intenţie exprimată cu claritate în faţa locatarilor imobilului, impunea manifestarea unei minime prudenţe, achiziţionarea apartamentelor litigioase în atare situaţie fiind hazardantă.
Din împrejurările reliefate rezultă reaua-credinţă a intimaţilor, fiind de neconceput ca, în calitate de cumpărători ai unor bunuri importante, cum sunt apartamentele în cauză, să ignore situaţia neclară a acestora, cauzată de voinţa apelantului de a obţine retrocedarea bunului imobil, aspect ignorat totalmente în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.
Vânzarea celor trei apartamente a survenit fără ca, în prealabil, să se fi adus vreo soluţie cererii apelantului adresată Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, înregistrată sub nr. 229 din 18 iunie 1996, aspect care putea fi cunoscut prin depunerea unor minime diligenţe de către intimaţi. Chiar dacă prin cererea respectivă apelantul a solicitat acordarea unor despăgubiri corespunzătoare valorii imobilului din litigiu, existenţa acestei cereri coroborată cu insistenţele verbale ale moştenitorului fostului proprietar, trebuia să constituie un avertisment pentru părţile intimate, astfel cum s-a şi întâmplat în cazul celorlalţi chiriaşi ai imobilului.
Deşi buna-credinţă este prezumată în principiu, în cazul în speţă nu poate fi reţinută, aceasta fiind răsturnată prin intermediul probelor testimoniale despre care s-a făcut vorbire mai sus.
Chiar dacă prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în cauză, deoarece s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile, se poate considera că titlul în baza căruia intimaţii au dobândit în proprietate cele trei apartamente din imobilul în litigiu este lovit de nulitate, sub acest aspect fiind de observat că prevederea legală menţionată a preluat principii de drept consolidate din Codul civil, a căror aplicabilitate în speţă este neîndoielnică.
În atare situaţie, instanţa de apel a considerat ca fiind inoperantă excepţia de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, excepţie care, aplicabilă fiind, ar fi făcut posibilă menţinerea dreptului intimaţilor cumpărători.
Prin Decizia civilă nr. 267 din 21 februarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia mixtă, s-au respins ca nefondate recursurile declarate împotriva deciziei de apel de către pârâţii G.M., A.R.D., V.I., Primăria municipiului Oradea şi Consiliul local al municipiului Oradea.
Împotriva deciziei de recurs a formulat contestaţie în anulare recurenta-pârâtă V.I., care a fost admisă prin Decizia nr. 875 din 21 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia mixtă. Prin Decizia menţionată s-a anulat Decizia de recurs şi s-a trimis cauza pentru competentă soluţionare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, căreia s-a apreciat că îi revine competenţa, ca instanţă de recurs, să soluţioneze recursul declarat împotriva unei decizii de apel pronunţată de Curtea de Apel, cu referire la dispoziţiile art. 4 pct. 1 C. proc. civ.
Asupra recursurilor declarate în cauză, Înalta Curte, care a fost sesizată în urma admiterii unei căi extraordinare de atac, irevocabile, constată următoarele:
1. Pârâţii G.M., A.R.D. şi V.I. au criticat Decizia de apel pentru următoarele motive care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1.a. În mod greşit s-a reţinut în cauză că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Imobilul a fost compus din mai multe unităţi locative iar până la momentul naţionalizării acestea au fost închiriate, obţinându-se venituri de pe urma acestuia. S-au respectat condiţiile impuse de Decretul-lege nr. 92/1950 la preluarea imobilului.
Dispoziţia primarului municipiului Oradea nr. 704 din 27 iulie 2001 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care s-au restituit în natură apartamentele nr. 4, 5, 6 şi 7 şi în care s-a menţionat că imobilul se încadrează în dispoziţiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, adică „orice alte imobile trecute cu titlu valabil în proprietatea statului" nu a fost contestată de reclamant, iar în aceste condiţii se poate aprecia că o parte a imobilului a fost preluată cu titlu iar o parte fără titlu valabil, deşi întreg imobilul a fost naţionalizat.
1.b. Contractele de vânzare-cumpărare anulate de către instanţa de apel au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale incidente.
Au fost respectate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 în condiţiile în care la data de 2 decembrie 1989 ocupau apartamentele în litigiu, în baza unor contracte a căror valabilitate nu a fost contestată de reclamant.
Nefiind apartamente libere, nu erau supuse restituirii în natură către fostul proprietar sau moştenitorii lui, putând fi cumpărate de către chiriaşi.
În concluzie, în situaţia în speţă nici nu prezintă relevanţă buna sau reaua credinţă a dobânditorului, deşi din actele dosarului rezultă cu certitudine buna lor credinţă.
Statul figura ca proprietar tabular, administra imobilul în întregime prin organele sale specializate; în calitate de chiriaşi ocupau apartamentele iar în condiţiile Legii nr. 112/1995 reclamantul avea dreptul doar la despăgubiri. În aceste condiţii, orice demersuri ar fi făcut acesta, nu prezintă relevanţă. Este irelevantă depoziţia martorului B.R. care nu a participat la vreo discuţie directă dintre reclamant şi chiriaşi, neputând preciza în apartamentul cărora dintre chiriaşi ar fi intrat reclamantul ori ce anume s-a discutat; în aceeaşi situaţie se află şi martora P.S., a cărei depoziţie poate fi circumscrisă doar persoanei sale.
În condiţiile în care se reţine în hotărâre că prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în speţă deoarece se încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, devin aplicabile prevederile HG nr. 11/1997 în raport de care buna sau reaua credinţă nu îşi găsesc nici o justificare.
2. Pârâţii Primăria municipiului Oradea şi Consiliul local al municipiului Oradea au criticat Decizia de apel pentru următoarele motive care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2.a. Se formulează aceeaşi critică ca şi pârâţii-recurenţi referitoare la preluarea imobilului cu titlu în temeiul Decretului nr. 92/1950, în condiţiile în care imobilul era format din nouă apartamente la data naţionalizării şi era închiriat altor persoane.
2.b. În favoarea cumpărătorilor operează prezumţia de bună credinţă în condiţiile art. 1899 C. civ., care salvează actul subsecvent de nulitate.
Se formulează aceeaşi critică ca şi în recursul pârâţilor referitoare la calitatea de chiriaşi şi la situaţia apartamentelor care nu erau libere în accepţiunea Legii nr. 112/1995.
Subdobânditorii nu aveau nicio calitate să analizeze valabilitatea titlului statului şi să depună diligenţe pentru a şti dacă statul avea titlu.
2.c. Pentru a fi posibilă rectificarea de C.F. este necesară anularea în prealabil a contractelor de vânzare cumpărare.
Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru motivele care vor fi arătate în continuare.
1.a.; 2.a. Instanţa de apel a reţinut, ca situaţie de fapt, că persoana de la care s-a preluat imobilul în litigiu avea calitate de pensionar în momentul naţionalizării.
În aceste condiţii, s-a făcut o corectă interpretare a dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 în baza căruia a fost preluat imobilul.
Astfel, art. II din Decretul nr. 92/1950 excludea în mod expres naţionalizarea imobilelor proprietatea pensionarilor, iar în aceste condiţii în mod corect s-a reţinut preluarea fără titlu valabil.
Oricum, titlul de preluare a imobilului în litigiu era nevalabil nu numai din perspectiva dispoziţiilor legale în baza cărora s-a făcut preluarea ci şi faţă de faptul că Decretul nr. 92/1950 era contrar Constituţiei din anul 1948, sub imperiul căreia a fost adoptată.
Art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 conferă competenţă instanţelor judecătoreşti să verifice titlul statului, iar pentru existenţa valabilă a acestuia este necesar, potrivit alin. (1) al aceluiaşi articol, să fie în concordanţă cu dispoziţiile legale de preluare, Constituţia şi Tratatele internaţionale la care România era parte semnatară la data respectivă.
Deşi prin prevederea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, încălcarea numai a uneia dintre condiţiile prevăzute concomitent atrăgea nevalabilitatea titlului statului, se vor arăta şi argumentele pentru care a avut loc încălcarea şi a Constituţiei din vremea respectivă.
Imobilele de natura celui în litigiu nu se încadrează în categoria bunurilor care erau prevăzute de art. 11 din Constituţia din 1948 şi care puteau deveni proprietate de stat, respectiv mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare.
În acelaşi timp art. 8 din Constituţie prevedea, cu titlu de principiu, că proprietatea particulară este recunoscută şi garantată prin lege, iar textele ulterioare, printre care şi art. 11, se refereau la situaţii de excepţie, care sunt astfel de strictă interpretare.
1.b. Instanţa de apel a reţinut, făcând o analiză a probelor administrate în cauză, că intimaţii cunoşteau că reclamantul a emis pretenţii începând cu anul 1995 cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Depoziţiile martorilor, precum şi celelalte probe nu mai pot fi reapreciate de instanţa de recurs în urma abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin OUG nr 138/2000.
Aprecierea bunei sau relei credinţe a dobânditorilor prezintă relevanţă întrucât reprezintă una dintre condiţiile pentru care este exceptat de la nulitate actul subsecvent în cazul în care este desfiinţat titlul înstrăinătorului, în cazul în speţă, titlul statului, care s-a reţinut că nu a fost valabil pentru argumentele arătate mai sus.
În acest context, analizarea respectării condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 nu este suficientă, cauza trebuind analizată în cadrul mai larg al nulităţii şi efectele acesteia asupra actelor subsecvente.
Deşi reclamantul a solicitat prin cererea adresată în temeiul Legii nr. 112/1995 acordarea de despăgubiri corespunzătoare valorii imobilului în litigiu şi nu se punea astfel problema restituirii în natură a acestuia, reaua credinţă reţinută în mod corect în cauză faţă de argumentele arătate în motivarea deciziei faţă de probele administrate, care nu mai pot fi reapreciate de instanţa de recurs, face ca nulitatea titlului statului (înstrăinătorul) să producă efecte şi asupra actelor subsecvente, atrăgând şi nulitatea acestora.
2.b. Recurenţii-pârâţi Primăria municipiului Oradea şi Consiliul local al municipiului Oradea nu pot formula critici vizând buna sau reaua conduită a celorlalţi recurenţi, numai aceştia din urmă având un asemenea interes.
2.c. Ultima critică din recursul formulat de pârâţii Primăria municipiului Oradea şi Serviciul local Oradea excede litigiul de faţă, în condiţiile în care prin sentinţa primei instanţe s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, critici care se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună respingerea recursurilor ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii G.M., A.R.D. şi V.I., precum şi de pârâţii Primăria municipiului Oradea şi Consiliul local al municipiului Oradea împotriva deciziei nr. 482 din 27 iunie 2005 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5599/2006. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 3967/2006. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
