ICCJ. Decizia nr. 4866/2006. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4866
Dosar nr. 5224/59/2006
Şedinţa publică din 13 iunie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Timişoara, sub nr. 2667 din 18 februarie 2004, municipiul Timişoara, prin reprezentanţii săi legali, a chemat în judecată pe pârâta SC C.H. SRLTimişoara, solicitând rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 153 din 27 octombrie 2003, intervenit între părţi şi restabilirea situaţiei de carte funciară anterioară contractului.
În motivarea acţiunii, s-a reţinut că după cumpărarea spaţiului, pârâta a încălcat clauzele din contract, cât şi art. 28 din Legea nr. 550/2002, desfăşurând activitate de jocuri de noroc şi înfiinţând un bar cu băuturi alcoolice.
Întrucât la data dobândirii spaţiului comercial pârâta desfăşura activitate de comerţ, aceasta era obligată să desfăşoare timp de 3 ani aceeaşi activitate, şi nu să schimbe natura acesteia.
În primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 3992/R din 5 decembrie 2005, Curtea de Apel Timişoara, în temeiul dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., a admis recursul reclamanţilor, a casat Decizia civilă nr. 2288/A din 12 octombrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi sentinţa civilă nr. 4670 din 20 mai 2004 pronunţată de Judecătoria Timişoara şi a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare, în primă instanţă, la Tribunalul Timiş, reţinându-se că, faţă de valoarea obiectului litigiului, care, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr. 153 din 27 octombrie 2003 încheiat între părţi, este de 5.200.200.000 lei, competenţa materială de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, revine Tribunalului Timiş.
Tribunalul Timiş prin sentinţa civilă nr. 174/PI din 4 aprilie 2006, a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii municipiul Timişoara, Consiliul local Timişoara şi primarul municipiului Timişoara, pentru rezilierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta SC C.H. SRL Timişoara. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că potrivit art. 9 din contractul sus menţionat, spaţiile comerciale sau de prestări servicii dobândite în baza contractului, nu pot fi înstrăinate prin acte între vii şi nu pot fi folosite decât pentru activitatea de producţie, de comerţ, de prestări servicii, timp de 3 ani de la data dobândirii.
Pârâta SC C.H. SRL Timişoara a închiriat spaţiul către SC S.J. SRL, iar în contractul de închiriere s-a stipulat că locatarul nu are voie să desfăşoare alte activităţi decât cele prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare, respectiv activităţi de comerţ, producţie şi prestări servicii.
La 30 ianuarie 2004, pârâta SC C.H. SRL Timişoara a fost sancţionată contravenţional, întrucât a schimbat destinaţia spaţiului cumpărat, însă, prin sentinţa civilă nr. 5602 din 17 iunie 2004 pronunţată de Judecătoria Timişoara, s-a anulat procesul verbal de contravenţie.
Prima instanţă a reţinut că pârâta SC C.H. SRL Timişoara nu se face vinovată de cele susţinute de reclamanţi, respectiv de schimbarea destinaţiei spaţiului cumpărat, că activitatea principală a societăţii ce a închiriat spaţiul, SC S.J. SRL, constă în „jocuri de noroc şi pariuri", care face parte din categoria faptelor de comerţ precizate la art. 3 paragraful 6 C. com., în care se menţionează că legea consideră ca fapte de comerţ întreprinderile de spectacole publice, cazinourile şi jocurile de noroc.
De asemenea, s-a mai reţinut că în cauză s-a solicitat rezilierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, iar potrivit art. 1020 C. civ., aceasta se poate dispune în cazul nerespectării unei obligaţii stipulate în contract.
Potrivit Codului CAEN şi potrivit art. 3 paragraful 6 C. com., jocurile de noroc se pot încadra în secţiunea „alte activităţi de servicii colective, sociale şi personale", astfel că s-a apreciat că, în speţă, nu există nicio încălcare a art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare, iar cererea de reziliere a contractului de vânzare-cumpărare este neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, cale de atac ce a fost recalificată de instanţă ca fiind apel, prin care au solicitat admiterea lui şi pe fond, admiterea acţiunii civile şi rezilierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta SC C.H. SRL Timişoara.
Prin Decizia nr. 343 din 4 din 9 octombrie 2006, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată şi rejudecând, în fond, a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanţi şi, în consecinţă, a dispus rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 153 din 27 octombrie 2003 încheiat între pârâta SC C.H. SRL Timişoara, în calitate de cumpărător şi Statul Român, reprezentat de municipiul Timişoara, în calitate de vânzător şi s-a respins petitul privind restabilirea situaţiei anterioare de C.F.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Timişoara a constatat că în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 153 din 27 octombrie 2003 încheiat între Municipiul Timişoara, ca reprezentant al Statului Român, în calitate de vânzător şi pârâta SC C.H. SRL Timişoara, în calitate de cumpărător, acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial de prestări servicii situat în Timişoara, şi a terenului aferent în suprafaţă de 48 mp având obligaţia, potrivit art. 9, să folosească spaţiul cumpărat, timp de 3 ani de la data dobândirii, doar pentru activităţi de producţie, de comerţ şi de prestări de servicii.
La data de 1 decembrie 2003, pârâta SC C.H. SRL Timişoara a închiriat spaţiul comercial sus-menţionat către SC S.J. SRL, pe o durată de 10 ani, iar în cuprinsul acestui contract de închiriere, la cap. VII obligaţiile locatorului, este înscrisă clauza potrivit căreia locatorul să nu desfăşoare alte activităţi, decât cele prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare, respectiv activităţi de comerţ, producţie şi de prestări servicii.
Or, aşa cum rezultă din actele depuse la dosar, activitatea principală a SC S.J. SRL este de jocuri de noroc şi pariuri şi, ca activităţi secundare declarate: restaurante, baruri, activitate ce nu se încadrează în categoria faptelor de comerţ, precizate la art. 3 paragraful 6 C. com., care se referă la faptele de comerţ desfăşurate de întreprinderile de spectacole publice, ce se desfăşoară în săli de spectacole, cu public şi piese prezentate de actori, în direct sau filmate, şi cărora nu le pot fi asimilate jocurile de noroc şi pariuri.
Pe de altă parte, s-a apreciat că în mod greşit s-a reţinut că pârâta SC C.H. SRL nu se face vinovată de schimbarea destinaţiei spaţiului închiriat, ci SC S.J. SRL, deoarece la momentul încheierii contractului de închiriere, pârâta SC C.H. SRL, ca proprietar al spaţiului închiriat, avea obligaţia legală şi posibilitatea să verifice activităţile ce urmează să se desfăşoare în acest spaţiu, şi care, potrivit actelor constitutive a SC S.J. SRL, constau în jocuri de noroc şi pariuri, deci activităţi ce eludau prevederile art.9 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanta.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.H. SRL criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâta SC C.H. SRL a arătat următoarele:
Împotriva hotărârii primei instanţe, reclamanţii au declarat recurs, iar instanţa de judecată, prin încheierea de la termenul din 9 octombrie 2006, a calificat greşit calea de atac ca fiind apel, în complet de judecată, nelegal constituit din doi judecători.
Pârâta nu a invocat în apărare faptul că activitatea de jocuri de noroc s-ar înscrie în prevederile art. 3 paragraful 6 C. com., astfel că, este străină de natura pricinii motivarea instanţei de apel în acest sens.
Oricum, admiţând că legiuitorul comercial nu ar fi inclus expres în rândul faptelor de comerţ activitatea de jocuri şi pariuri desfăşurată de recurentă, câtă vreme această activitate este desfăşurată de o societate comercială, ea este considerată faptă de comerţ, prin aplicarea prezumţiei de comercialitate.
Chiar dacă, s-ar admite, ad absurdum, că activitatea de „jocuri de noroc şi pariuri" nu s-ar încadra în sfera activităţilor vizate de art.9 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 153 din 27 octombrie 2003, instanţa de apel a ignorat faptul că această activitate este desfăşurată în acel spaţiu de locatara SC S.J. SRL şi nu de către subscrisa pârâta recurentă SC C.H. SRL, care este o persoană juridică diferită, împrejurare în raport de care nu se poate reţine nici o culpă a pârâtei în aplicarea prevederilor art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 153 din 27 octombrie 2003.
De asemenea, se arată că pronunţarea deciziei recurate s-a făcut cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, în raport de sentinţa civilă nr. 399/CA din 2 iulie 2006 a Tribunalului Timiş, irevocabilă.
Celelalte critici formulate de recurenta-pârâtă prin această cerere vizează greşita apreciere de către instanţa de judecată a probatoriului administrat în cauză, critici ce nu pot fi încadrate în drept în niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., de către instanţă în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., sancţiunea fiind aceea a neprimirii şi analizării lor.
Prin cererea completatoare, formulată la 23 noiembrie 2006, pârâta recurentă SC C.H. SRL a invocat, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., ca motive de recurs de ordine publică, motivele întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 şi 3 C. proc. civ., arătând următoarele:
Potrivit art. 304 pct. 1 C. proc. civ., instanţa care a pronunţat Decizia ce face obiectul prezentului recurs nu a fost alcătuită potrivit legii.
Astfel, deşi investită cu soluţionarea unui recurs, instanţa, compusă din doi judecători, face apelul cauzei, pe care o analizează şi apreciază că se impune recalificarea căii de atac, în sensul că în speţă calea de atac este apelul şi nu recursul.
Potrivit legii, când s-a pus în discuţie recalificarea căii de atac completul trebuia să fie legal constituit, din trei judecători.
Potrivit art. 304 pct. 3 C. proc. civ., hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe, în sensul că pricina a fost judecată de instanţele civile, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 550/2002, privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a statului şi a celor de prestări servicii aflate în administrare consiliilor judeţene şi a consiliilor locale, precum şi a patrimoniului regiilor autonome de interes local, competenţa raţione materie aparţine instanţei de contencios administrativ.
Examinând cu prioritate motivele de ordine publică invocate prin cererea completatoare de recurenta pârâtă, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 şi 3 C. proc. civ., instanţa constată următoarele:
Obiectul acţiunii introductive de instanţa l-a constituit rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 153 din 27 octombrie 2003, încheiat între Municipiul Timişoara, ca reprezentant al Statului Român, în calitate de vânzător şi SC C.H. SRL, în calitate de cumpărător, iar ca temei legal al acestei acţiuni au fost invocate dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 550/2002 şi art. 969 C. civ.
Hotărârea pronunţată este dată numai cu calea de atac a recursului.
Recursul declarat de reclamanţi împotriva hotărârii primei instanţe a fost înregistrat pe rolul secţiei civile a Curţii de Apel Timişoara, iar la termenul din 9 octombrie 2006, instanţa de judecată, punând în discuţie natura juridică a cauzei, ca fiind civilă, a recalificat calea de atac ca fiind apel, şi nu recurs, situaţie în care un complet constituit din doi judecători, ca instanţa de apel, a soluţionat calea de atac declarată de reclamanţi prin Decizia recurată.
Numai că, în speţă, contractul încheiat între părţi, a cărui reziliere se solicită, este de natură administrativă potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În această situaţie, critica formulată de pârât privind nelegala constituire a completului de judecată, în soluţionarea căii de atac promovată de reclamanţi, împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, urmare a stabilirii greşite a naturii raportului juridic ca fiind de drept civil, este întemeiată.
Această, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. c) şi art. 18 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 550/2002, contractul a cărui reziliere se solicită prin acţiunea reclamanţilor, este de natură administrativă, iar pricina era de natură contencios administrativă şi nu de natură civilă, aşa cum greşit a stabilit curtea de apel.
Nu se poate reţine că soluţionarea pricinii, s-a făcut cu încălcarea competenţei altei instanţe, deoarece, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare în primă instanţă aparţine tribunalului, secţia contencios administrativ, iar încălcarea competenţei în sensul art. 304 alin. (3) C. proc. civ. priveşte soluţionarea pricinii de o altă instanţă şi nu de o altă secţie, în cadrul aceleiaşi instanţe.
În speţă, tribunalul soluţionând cauza şi indicând, că împotriva hotărârii pronunţate părţile nemulţumite au deschisă calea recursului, rezultă că a soluţionat pricina ca fiind instanţă de contencios administrativ.
Reclamanţii au declarat recurs, cale de atac, prevăzută de lege, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar instanţa de recurs, stabilind greşit natura pricinii, ca fiind civilă, a soluţionat calea de atac în complet nelegal constituit, din doi judecători şi nu din trei judecători, încălcând astfel dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.
Pentru aceste considerente, instanţa, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., constatând întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa Decizia civilă recurată şi va trimite cauza la Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ, pentru soluţionarea recursului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta SC C.H. SRL împotriva deciziei nr. 343 A din 9 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara,secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza la Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ pentru soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei nr. 754/PI din 4 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4917/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4789/2006. Civil → |
|---|
