ICCJ. Decizia nr. 4903/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea adresată la 22 iulie 2003 Tribunalului București, reclamanta SC A.I. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, reprezentat prin Primar General și C.N. să se constate nulitatea absolută a dispoziției nr. 1009 din 17 aprilie 2003 emisă de Primarul General al municipiului București.
în motivarea acțiunii s-a arătat că prin dispoziția menționată a fost restituit în proprietatea numitului G.S.M.G.I. imobilul situat în București, în condițiile în care reclamanta are un drept de proprietate asupra unora dintre construcții.
Prin întâmpinare, pârâtul C.N. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, arătând că aceasta nu a justificat un interes legitim în anularea dispoziției administrative.
Tribunalul București, secția a V a civilă, prin sentința nr. 617 din 7 octombrie 2003 a admis excepția și în consecință a respins acțiunea cu motivarea că reclamanta nu este proprietara terenului în litigiu ci doar a unei construcții, ceea ce nu îi conferă calitate procesuală activă în contextul Legii nr. 10/2001.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 2238 din 19 noiembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă.
A fost desființată sentința cu trimiterea cauzei spre soluționare în primă instanță la Judecătoria sectorului 5.
Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a invocat din oficiu necompetența materială a Tribunalului de a soluționa cauza în primă instanță, reținând și motivând că acțiunea reclamantului constituie o cerere de drept comun vizând constatarea nulității unui act juridic, care este de competența, în primă instanță, a Judecătoriei.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul C.N., criticând-o în sensul prevederilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
S-a susținut sub un prim aspect că decizia a schimbat natura neîndoielnică a actului dedus judecății, dintr-o contestație întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 într-o cerere de drept comun.
Pe de altă parte, recurentul a mai învederat că abia în apel reclamanta și-a precizat temeiul acțiunii, astfel încât Curtea de Apel a încălcat principiul disponibilității și al dreptului la apărare, luând act de o asemenea poziție procesuală.
Recursul este nefondat.
Este relevantă în primul rând împrejurarea că în apel, cale de atac devolutivă, reclamanta a precizat că nu a invocat prevederile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, ci a formulat o acțiune în nulitate de drept comun.
în al doilea rând, invocarea excepției de necompetență materială a Tribunalului ca primă instanță de către Curtea de Apel s-a făcut din oficiu și a fost pusă în discuția părților; excepția este absolută, putând fi invocată în orice fază a procesului, de oricare din părți sau de instanță din oficiu.
Chiar dacă reclamanta nu ar fi precizat natura juridică a acțiunii, oricum instanța era obligată să facă o calificare corectă a acesteia, mai ales că în cazul în speță se puneau și problemele de competență materială în funcție de natura cauzei.
Nu sunt incidente în acest context dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. pentru că, în lumina acestui text procedural, nu acțiunea este actul juridic dedus judecății iar din dispozițiile Legii nr. 10/2001 rezultă cu claritate că posibilitatea legală de contestare, în procedura specială a acestei legi, este pusă la dispoziția persoanelor îndreptățite de a apela la dispozițiile legii, așa cum sunt prevăzute de art. 3 din lege.
Având în vedere că reclamanta nu se încadrează în situațiile reglementate de Legea nr. 10/2001 în cadrul procedurilor de soluționare, care au natură specială, fiind terți sunt aplicabile dispozițiile de drept comun.
Așa fiind, susținerile recurentului privind schimbarea caracterului acțiunii de către instanța de apel precum și în legătură cu încălcarea principiului disponibilității ori a dreptului la apărare nu au nici un fel de suport.
înalta Curte constată că instanța de apel a procedat corect stabilind că acțiunea cu care instanțele au fost investite este o cerere în nulitate de drept comun, reclamanta neavând deschisă calea unei contestații întemeiate pe Legea nr. 10/2001, iar competența în această materie este cea generală și revine în primă instanță judecătoriei.
în consecință, recursul a fost respins, ca nefondat, conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II a C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10398/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 100045/2006. Civil → |
|---|
