ICCJ. Decizia nr. 4931/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 21 ianuarie 2003, reclamanta S.R. a chemat în judecată pe pârâții primarul Municipiului Satu Mare, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare și Prefectura Satu Mare, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că este îndreptățită la măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent bănesc pentru imobilul situat în Satu Mare, compus din casă și teren aferent, pentru care a depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 338/D din 18 octombrie 2004 Tribunalul Satu Mare a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Prefectura județului Satu Mare și, totodată, a respins și cererea reclamantei.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt:
Imobilul în litigiu există în natură, fiind situat actualmente pe str. L.R. și este înscris în cartea funciară proprietari tabulari fiind M.A., M.N., M.S. și M.Ș.
Reclamanta pretinde că a cumpărat acest imobil de la foștii proprietari extratabulari R.A. și I.M. și de aceea este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru acesta.
Este adevărat că imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 de la numiții R. și I., așa cum reiese din lista anexă la decret, eliberată în copie de Arhivele Statului, dar reclamanta nu face dovada că a dobândit proprietatea acestui imobil, fiind doar beneficiara unui contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, încheiat cu un proprietar netabular.
Or, dreptul de proprietate se dovedește prin înscriere în cartea funciară, potrivit art. 4 din Legea nr. 389/1943 pentru extinderea legislației civile și comerciale a Vechiului Regat în România de peste Carpați.
Pe parcursul procesului a decedat reclamanta, judecata fiind continuată de moștenitorul acesteia, D.G., care a declarat apel împotriva sentinței.
Prin decizia civilă nr. 192 din 14 martie 2005 Curtea de Apel Oradea a respins apelul ca nefondat, pentru următoarele considerente:
în contractul de vânzare-cumpărare invocat de reclamantă apar ca vânzători două persoane care nu au calitatea de proprietari tabulari, imobilul nu este indicat prin număr top și C.F., numele străzii este indicat ca fiind S.G. în loc de Ș.G., iar contractul apare ca fiind întocmit de un avocat care are același nume cu cumpărătoarea.
Pe de altă parte, la data la care se indică întocmirea actului, imobilul era înscris în C.F. Satu Mare sub top 1728/2 și 1729/2, din anul 1946 a intrat în proprietatea celor înscriși sub B2-6, iar din data de 21 martie 1950 sub C1 a intrat în posesia văduvei M.E., care și-a înscris dreptul de uzufruct viager, ceea ce dovedește imposibilitatea transmiterii dreptului de proprietate în favoarea antecesorilor reclamantei.
Oricum, reclamanta nu întrunește cerințele Decretul nr. 115/1938, respectiv nu poate dovedi prin înscrisuri originale întreg șirul actelor juridice încheiate cu privire la imobil și nici modul în care antecesorii săi au dobândit proprietatea imobilului.
împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul D.G., invocând următoarele motive:
1.Instanța de apel a interpretat greșit actele juridice deduse judecății și a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora și, mai mult, a creat reclamantului o situație mai grea în propria cale de atac, reținând că imobilul în litigiu nu a fost naționalizat.
Această interpretare este eronată și contradictorie, deoarece s-a dovedit cu extrasul eliberat de Arhivele Statului că imobilul a fost naționalizat de la numiții R. și I., care au fost înscriși pe tabelul cu imobile naționalizate.
Pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare nr. 131 din 12 aprilie 1950, invocat în susținerea acțiunii, este un act juridic cu dată certă, care dovedește dobândirea proprietății extratabulare de către S.R. de la proprietarii extratabulari R.A. și I.M.. Aceștia din urmă nu au reușit să-și întabuleze dreptul de proprietate tocmai pentru că la scurt timp după încheierea actului a intervenit naționalizarea.
Recurentul mai susține că I.M. era tatăl autoarei sale S.R., iar instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la calitatea de moștenitoare a acesteia.
2. Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 22 pct. 1 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Potrivit acestor dispoziții, prin acte doveditoare se înțelege orice act juridic translativ de proprietate, printre care și actul sub semnătură privată, precum și actul emanând de la o autoritate din perioada preluării imobilului de către stat, care atestă indirect că bunul aparținea persoanei respective.
Or, în speță, actul emis de Arhivele Statului atestă că imobilul aparținea persoanelor de la care a fost naționalizat.
De asemenea, în mod greșit instanța de apel a imputat reclamantului că nu a putut identifica imobilul decât cu ajutorul unui expert, această identificare fiind necesară numai din punct de vedere topografic.
în drept, recurentul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.
Intimații Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Satu Mare și Prefectura județului Satu Mare au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului și reiterând excepția lipsei calității procesuale pasive.
Această excepție a fost corect respinsă în fazele procesuale anterioare, având în vedere că reclamanta și apoi moștenitorul acesteia au solicitat alternativ, fie restituirea imobilului în natură, fie obligarea statului la plata de despăgubiri bănești, în acest din urmă caz fiind incidente dispozițiile art. 33 și art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei.
Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:
1.Deși recurentul invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei.
Astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta S.R. și-a întemeiat pretențiile pe un contract de vânzare-cumpărare, însă faptul că a considerat că acest act nu face dovada dobândirii de către aceasta a dreptului de proprietate asupra imobilului nu înseamnă că instanța a schimbat natura actului sau înțelesul lămurit al acestuia, ci că, din ansamblul probelor administrate în cauză, reiese că la data încheierii acestui act proprietatea aparținea altor persoane, înscrise în cartea funciară ca proprietari tabulari.
2. Nici agravarea situației în propria cale de atac, care ar reprezenta o încălcare a dispozițiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ. și ar atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi reținută în cauză, deoarece acțiunea a fost respinsă în primă instanță, iar instanța de apel nu a făcut decât să păstreze această soluție, completând motivarea cu noi argumente, așa încât situația reclamantului a rămas neschimbată.
3. Instanța de apel a înlăturat actul întocmit sub nr. 131/1950 la data de 12 aprilie 1950 și extrasul din lista anexă la Decretul nr. 92/1950 eliberat de Arhivele Statului nu pentru că nu s-ar încadra în actele enumerate de art. 22 pct.1 din H.G. nr. 498/2003 ca fiind apte să facă dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ci pentru că la data naționalizării imobilul de afla înscris în cartea funciară pe numele altor proprietari, iar reclamanta nu a reușit să demonstreze cum a intrat același imobil în proprietatea numiților R.A. și I.M., de la care ea pretinde că a dobândit, la rândul său, imobilul.
Pe de altă parte, reclamanta s-a pretins persoană îndreptățită la măsuri reparatorii ca fostă proprietară a imobilului, și nu în calitate de moștenitoare a unuia din foștii proprietari, astfel încât nu i se poate imputa instanței nicio omisiune în acest sens.
Având în vedere situația de fapt reținută, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile Legii nr. 10/2001: nefăcând dovada calității de proprietară a imobilului, reclamanta și, în consecință nici moștenitorul acesteia, nu pot primi măsuri reparatorii pentru imobilul din Satu Mare.
Soluția este corectă și din perspectiva art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, care prevede că, în lipsa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
Or, în speță, chiar dacă R.A. și I.M. figurează în lista anexă la decretul de naționalizare întocmită la data de 20 aprilie 1950, ceea ce ar presupune că erau proprietarii imobilului s-a făcut dovada contară cu extrasele de carte funciară că din data de 21 martie 1950 imobilul aparținea proprietarilor tabulari M.A., N., S., E. și Ș., cu titlul de moștenire.
Prin urmare, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurent.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a menținut decizia și a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4831/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4827/2006. Civil → |
|---|
