ICCJ. Decizia nr. 5016/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5016
Dosar nr. 16852/3/2006
Şedinţa publică din 17 septembrie 2008
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul P.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria municipiului Bucureşti, pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti.
În cauză a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Primăria municipiului Bucureşti şi Ş.M., invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti pe aspectul revendicării de la acesta a apartamentului nr. 1 din imobilul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 954 din 29 iunie 2007, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului Bucureşti prin Primar General în ceea ce priveşte restituirea în natură a apartamentului nr. 1 din imobilul în litigiu; a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâtul să restituie în natură reclamantului, imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţie şi teren aferent, cu excepţia apartamentului nr. 1, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 4160/2672 din 17 aprilie 1997 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA şi Ş.M. A fost respinsă acţiunea formulată împotriva Primăriei municipiului Bucureşti privind apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a fost admisă cererea de intervenţie formulată de intervenienta Ş.M., în favoarea pârâtului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită, ca succesor de pe urma fostului proprietar al imobilului (aspect dezlegat de altfel, prin decizii definitive şi irevocabile anterioare).
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei municipiului Bucureşti, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată, în raport de cererea de restituire a apartamentului nr. 1 din imobilul situat în Bucureşti, întrucât pârâta nu mai are calitate de unitate deţinătoare în privinţa apartamentului nr. 1 situat la parterul acestui imobil, apartament care a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, prin SC H.N. SA, intervenientei Ş.M. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4160/26721/1997, iar valabilitatea acestui contract a fost deja cercetată de instanţele judecătoreşti, fiind respinsă cererea reclamantului de constatare a nulităţii contractului.
Împotriva sentinţei, a declarat apel Municipiul Bucureşti prin Primarul General, susţinând că tribunalul se putea pronunţa numai în condiţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a obliga la emiterea dispoziţiei ca urmare a notificării transmise şi nu de a soluţiona notificarea în sensul pretins de parte.
Procedând conform soluţiei adoptate, instanţa s-a subrogat într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unităţii deţinătoare.
În plus, reclamantul nu şi-a completat dosarul administrativ, astfel încât neemiterea deciziei în termenul de 60 de zile reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/2001 nu este imputabilă apelantului. Aceasta, cu atât mai mult cu cât termenul respectiv este unul de recomandare.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 783 din 27 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În considerentele deciziei s-a reţinut că prima instanţă a procedat în mod corect la identificarea imobilului şi la restituirea acestuia către reclamant.
Criticile vizând imposibilitatea instanţei de a se pronunţa asupra fondului cererii, ca şi cele referitoare la natura termenului de soluţionare a notificării au fost apreciate ca nefondate.
Aceasta, întrucât obligaţia Municipiului Bucureşti de a emite dispoziţie faţă de notificarea adresată este o obligaţie legală, şi chiar dacă nu se instituie o sancţiune pentru depăşirea termenului de 60 de zile, lipsa depunerii actelor justificative a dreptului de proprietate şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului nu justifică refuzul unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea adresată în temeiul Legii nr. 10/2001.
De asemenea, în mod greşit Municipiul Bucureşti a susţinut că nu a putut emite Decizia în lipsa actelor justificative a calităţii de persoane îndreptăţite la restituire şi a dreptului de proprietate, obligaţia sa fiind aceea ca, după trecerea termenului legal, în condiţiile în care actele necesare nu au fost depuse la dosar, să aducă la cunoştinţa părţii înscrisurile pe care trebuie să le depună sau, în lipsa acestora să se pronunţe în consecinţă asupra notificării formulate de reclamantă.
Chiar şi în lipsa actelor doveditoare, atunci când petiţionarul nu înţelege să le depună, unitatea deţinătoare are obligaţia să soluţioneze notificarea, deoarece persoana îndreptăţită are posibilitatea de a formula contestaţie în instanţă cu privire la temeinicia şi legalitatea deciziei emise în aceste condiţii, fază procesuală în care pot solicita alte probe.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 23 din actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse la dosar până la data soluţionării notificării, adică până la soluţionarea irevocabilă a acestei cereri, ceea ce presupune şi exercitarea căii de atac.
Sub aspectul criticii referitoare la subrogarea instanţei de judecată într-un drept care a fost dat de legiuitor unităţii deţinătoare, prin pronunţarea directă pe fondul notificării, în lipsa răspunsului dat acesteia de către unitatea deţinătoare, Curtea a considerat că acţiunea în revendicare introdusă direct la instanţă este admisibilă, întrucât aceasta are plenitudine de competenţă, în aplicarea principiului liberului acces la justiţie.
Deşi reclamanţii au urmat procedura prealabilă a Legii nr. 10/2001, unitatea deţinătoare nu a dat un răspuns notificării ce i-a fost adresată nici după cinci ani, ceea ce este de natură a prejudicia drepturile reclamantului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul General, care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Instanţa a apreciat greşit asupra împlinirii termenului de 60 de zile pentru soluţionarea notificării, având în vedere că momentul de la care începe să curgă acesta poate avea două date de referinţă, respectiv: depunerea notificării sau depunerea actelor doveditoare.
De asemenea, potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, este necesară o precizare a persoanei îndreptăţite la restituire în sensul că nu mai deţine alte probe, precizare care nu a fost anexată notificării.
- Faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa trebuia să constate caracterul inadmisibil al demersului judiciar, întrucât potrivit actului normativ menţionat recuperarea imobilelor preluate abuziv de către stat se face doar prin urmarea şi epuizarea procedurii administrative reglementate de acesta. Ca atare, competenţa de restituire în natură sau prin echivalent revine Primarului General al Municipiului Bucureşti.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Susţinerea recurentului potrivit căreia termenul de 60 zile reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea notificării nu ar fi fost împlinit deoarece a lipsit declaraţia reclamantului în sensul că nu mai are alte acte doveditoare de depus, nu poate fi primită.
Astfel cum în mod corect a apreciat instanţa de apel, nedepunerea unei asemenea precizări de către persoana care se consideră îndreptăţită la restituire, nu poate fi sancţionată cu nesoluţionarea notificării.
Unitatea deţinătoare sau entitatea învestită că notificarea transmisă în condiţiile Legii nr. 10/2001 au obligaţia, impusă de norma legală, de a-i da rezolvare, soluţia putând fi ulterior supusă cenzurii jurisdicţionale.
În condiţiile în care transmiterea notificării a avut loc în august 2001 (notificarea nr. 1809 din 8 august 2001), susţinerea pe care o face în instanţă recurentul-pârât, la aproximativ 7 ani după iniţierea demersului de către parte, reprezintă de fapt, o invocare a propriei culpe în nerespectarea unei dispoziţii legale.
Lăsând în nelucrare notificarea un termen atât de îndelungat, recurentul-pârât a făcut dovada unei atitudini culpabile, ce-l situează în sfera ilicitului civil.
- Critica vizând caracterul inadmisibil al acţiunii în instanţă are de asemenea, caracter nefondat.
Deşi este adevărat că Legea nr. 10/2001 instituie o anume procedură prealabilă, obligatoriu de urmat înainte de sesizarea instanţei, în acelaşi timp este eronată susţinerea recurentului conform căreia reclamantul nu s-ar fi supus acestor prescripţii legale.
Împrejurarea că procedura prealabilă nu a fost finalizată prin emiterea dispoziţiei de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, nu este imputabilă persoanei îndreptăţite şi nu-i închide acesteia accesul la justiţie.
Altminteri, aşa cum corect s-a reţinut şi în considerentele deciziei atacate, dreptul la un proces echitabil ar fi nesocotit, prin obstacularea, sine die, a accesului la justiţie (dacă partea ar fi pusă în situaţia să aştepte, nelimitat în timp, rezolvarea notificării pentru ca ulterior să se adreseze instanţei).
Tot astfel, este nefundamentată legal susţinerea recurentului potrivit căreia competenţa exclusivă asupra restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor, ar avea unitatea/entitatea învestită cu soluţionarea notificării, excedând atribuţiilor puterii judecătoreşti.
În realitate, instanţele au plenitudine de jurisdicţie şi, ca atare, puterea de a cenzura legalitatea actelor emise în procedura prealabilă, inclusiv prin dispunerea restituirii imobilelor atunci când, raportat la situaţia de fapt, reglementarea legală impune această soluţie.
În acest sens, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 statuează că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi".
Potrivit considerentelor arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost apreciate ca nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 783 din 27 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5044/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4216/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
