ICCJ. Decizia nr. 51/200/. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 51.
Dosar nr. 2200/107/200.
Şedinţa publică din 30 ianuarie 200.
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 770 din 20 iunie 2007, Tribunalul Alba, secţia civilă, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva pârâtei V.L., având ca obiect restrângerea exercitării dreptului pârâtei la liberă circulaţie pe teritoriul Franţei, în baza art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că în conformitate cu Directiva nr. 38/2004 a Parlamentului European şi a Consiliului, statele membre U.E pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii numai pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, dar că aceste motive nu sunt îndeplinite în cazul pârâtei, simpla sa returnare în baza unui acord de readmisie neputând justifica măsura restrictivă solicitată de reclamantă.
Sentinţa tribunalului a fost atacată cu apel de către reclamantă.
Prin Decizia nr. 225/A din 13 august 2007, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a respins apelul ca nefondat, apreciind că în mod corect prima instanţă a respins acţiunea dedusă judecăţii, deoarece nu se justifică restrângerea exercitării dreptului pârâtei la liberă circulaţie în contextul ordinii juridice comunitare de la momentul aplicării acestei măsuri, reprezentată de Directiva Parlamentului şi Consiliului Europei 2004/38, care se aplică prioritar, conform art. 11 şi art. 20 din Constituţia României; Directiva nr. 38/2004 prevede că restrângerea dreptului la liberă circulaţie se poate dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranţă publică ori sănătate publică, pe când ceea ce se impută pârâtei este doar readmisia dintr-o ţară a Uniunii Europene pentru şedere ilegală, faptă ce nu se încadrează în motivele limitative de restricţionare a dreptului la liberă circulaţie prevăzute de Directiva 38.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta.
În motivarea cererii sale, recurenta-reclamantă a arătat că pârâta a fost returnată din Franţa la data de 15 mai 2007, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară şi că într-o atare situaţie trebuia să se dispună, pe temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului pârâtei la liberă circulaţie în Franţa pe o perioadă de până la 3 ani, textul menţionat necondiţionând instituirea restricţiei la libera circulaţie decât de returnarea prin acordul de readmisie, nu şi de verificarea procedurii şi a condiţiilor în care s-a dispus returnarea.
Măsura reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie şi este în concordanţă şi cu art. 2 din Protocolul 4 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Legiuitorul constituant a stipulat că libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare potrivit unor reguli şi cu respectarea unor condiţii stabilite de lege, or aceste reguli sunt strict stabilite în Legea nr. 248/2005.
Potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege, iar art. 17 din Constituţie prevede că cetăţenii români aflaţi în străinătate se bucură de protecţia statului român, dar, în acelaşi timp, trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile legale ce le revin.
Nerespectarea prevederilor Legii nr. 248/2005 atrage măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie, care se justifică în cazul dedus judecăţii pentru apărarea ordinii publice, situaţie prevăzută printre cele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie.
Astfel, măsura returnării dispusă de autorităţile statului străin în legătură cu pârâta este de natură să facă dovada că aceasta nu a respectat condiţiile de şedere în spaţiul Uniunii Europene, ceea ce impune luarea restricţiei faţă de pârâtă, iar această restricţie nu încalcă nici dispoziţiile dreptului comunitar privind libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii Europene, reprezentate de Directiva 2004/38/CE, deoarece nerespectarea condiţiilor de şedere într-un stat membru al Uniunii constituie o atingere adusă ordinii publice din acel stat.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României la Uniunea Europeană, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi şi obligaţii, iar faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la libertatea de circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/C.E., restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Şi art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, limitarea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată pentru şedere nelegală dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum greşit susţine recurenta.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, dispoziţiile Legii nr. 248/2005 urmând a fi interpretate în acord cu această normă de drept comunitar, care are prioritate.
Or, aşa cum corect s-a reţinut prin Decizia atacată, în cauză nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condiţiile art. 27 din Directivă.
Singura probă administrată a fost aceea că pârâta a fost returnată din Franţa la data de 15 mai 2007, pentru şedere ilegală, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu Franţa.
Recurenta-reclamantă, căreia îi incumba sarcina probei conform art. 1169 C. civ., nu a administrat nici o dovadă în sensul unei conduite a pârâtei care să se constituie într-o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, de natură a aduce atingere ordinii publice, securităţii publice ori sănătăţii publice a statului din care a fost returnată.
Simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea statului francez referitoare la dreptul de şedere pe teritoriul său a unui cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii Europene nu poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice, pentru a se putea admite acţiunea cu care recurenta-reclamantă a învestit instanţa.
Faţă de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie al pârâtei doar pe motiv de şedere ilegală în Franţa, nu ar fi respectat principiul proporţionalităţii.
În concluzie, urmează a se reţine că, în contextul probator al cauzei, instanţa de apel a aplicat corect prevederile Legii nr. 248/2005 prin raportare la normele comunitare în materia restrângerii dreptului la liberă circulaţie atunci când a confirmat soluţia primei instanţe de respingere a cererii de restrângere a exercitării dreptului pârâtei la liberă circulaţie în Franţa.
Aşa fiind, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu îşi găseşte aplicabilitatea în speţă, astfel că recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta DIRECŢIA GENERALĂ DE PAŞAPOARTE împotriva deciziei nr. 225 A din 13 august 2007 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 ianuarie 2008
| ← ICCJ. Decizia nr. 570/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4787/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
