ICCJ. Decizia nr. 5101/2006. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5101
Dosar nr. 5930/86/2006
Şedinţa publică din 21 iunie 2007
Constată că prin sentinţa civilă nr. 27 din 29 ianuarie 2007, Tribunalul Suceava, secţia civilă, a respins ca nefondată, cererea Direcţiei Generale de Paşapoarte Bucureşti, de restrângere a dreptului la libera circulaţie a pârâtului I.(B.)G. pentru o perioadă de 3 ani.
Pentru pronunţarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 18 octombrie 2006, or, începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, dispoziţiile art. 38 lit. a) şi cele ale art. 52 din Legea nr. 248/2005 pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea, nu-şi mai găsesc aplicabilitatea.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta care a susţinut că, o dată cu aderarea României la Uniunea Europeană îşi încetează aplicabilitatea doar dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 248/2005, în timp ce prevederile art. 38 lit. a) din acelaşi act normativ sunt incidente în continuare, întrucât nu contravin Constituţiei şi nici instrumentelor juridice internaţionale privind exercitarea dreptului la libera circulaţie.
Apelul a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 40 din 6 martie 2007 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă.
În considerentele deciziei s-a reţinut ca fiind de necontestat împrejurarea că dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 248/2005 (care interziceau dreptul la liberă circulaţie în toate statele membre U.E., nu numai cu privire la cel din care s-a produs expulzarea) şi-au încetat aplicabilitatea de la data aderării.
Cu referire la dispoziţiile art. 38 lit. a) din acelaşi act normativ, s-a apreciat că acestea nu sunt în concordanţă cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulaţie şi şedere a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre.
Întrucât singura condiţie impusă de lege este aceea a returnării cetăţeanului român în baza unui acord de readmisie, rezultă că acest aspect este de natură să încalce normele comunitare în materie, potrivit cărora limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie poate fi dispusă doar pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
S-a reţinut că normele comunitare au fost transpuse în legislaţia internă prin OUG nr. 102/2005 şi totodată, incidenţa art. 20 din Constituţie (care dă prioritate reglementărilor internaţionale, cu excepţia situaţiei în care legile interne ar conţine dispoziţii mai favorabile).
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanta-reclamantă, care a susţinut caracterul nelegal al acesteia sub următoarele aspecte:
- Instanţele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o singură condiţie pentru restrângerea libertăţii de circulaţie, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat.
Printr-o astfel de reglementare, legiuitorul a stabilit de fapt, că libertatea de circulaţie nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea unor reguli.
Potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la libera circulaţie se stabilesc prin lege, actul normativ care impune asemenea condiţii fiind tocmai Legea nr. 248/2005.
- Aprecierea instanţei de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este greşită, având în vedere că la data la care intimatul-pârât a fost returnat, România nu era încă oficial membră a Uniunii Europene, dispoziţiile Tratatului de aderare şi implicit, ale Directivei, nefiind obligatorii.
Or, o situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea în vigoare la momentul naşterii ei.
De aceea, trebuie apreciat că pârâtului nu-i sunt aplicabile prevederile Directivei 2004//38/CE.
În plus, Legea nr. 48/2005 nu contravine dispoziţiilor Directivei, constituind cadrul juridic intern pentru libera circulaţie a cetăţenilor români în statele membre ale Uniunii Europene.
Criticile neîncadrate de recurentă în drept, urmează să fie analizate de instanţă, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9, faţă de împrejurarea că se invocă nesocotirea unor dispoziţii de drept material în soluţionarea cauzei.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
- Contrar susţinerii recurentei, înlăturarea aplicabilităţii la speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, s-a făcut în mod corect, cu referire la normele comunitare şi la raportul care trebuie să existe între acestea şi normele de drept intern.
Astfel, potrivit legii interne, singura condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat.
Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulaţie doar în situaţii excepţionale, privind motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].
Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie, este necesar totodată, să fie respectat principiul proporţionalităţii, iar conduita persoanei în cauză să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii [art. 27 alin. (2) din Directivă].
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei comunitare.
- Susţinerea recurentei în sensul inaplicabilităţii Directivei întrucât la data returnării intimatului, România nu era oficial membru al Uniunii Europene, nu poate fi primită.
Astfel, la data la care instanţa trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulaţie, normele de drept comunitar sunt deplin aplicabile, iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".
De asemenea, „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării" [art. 148 alin. (3) din Constituţie].
Or, sub acest ultim aspect, instanţa, ca autoritate a statului cu obligaţii decurgând din aderare, trebuie să interpreteze şi să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi finalităţii directivei (în principiu, fără aplicabilitate directă în dreptul intern), pentru a se atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de acesta (autoritatea statului conformându-se astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene).
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condiţiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005] rezultă că instanţa trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.
Împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern (sub acest aspect, aprecierea instanţei de apel fiind eronată, întrucât OUG nr. 102/2005 priveşte libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale U.E.), nu poate conduce la o altă interpretare.
Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare, să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).
- Este nefondată susţinerea recurentei în sensul că pârâtului nu i-ar fi aplicabile normele comunitare, cu referire la legea incidentă situaţiei juridice, ca fiind aceea din momentul naşterii ei.
Nerespectarea culpabilă a cerinţelor de şedere pe teritoriul altui stat a fost sancţionată şi s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.
Situaţia juridică ce a fost creată prin faptul şederii nelegale s-a epuizat prin adoptarea măsurii returnării, iar la momentul la care se solicită restrângerea libertăţii de circulaţie, normele (comunitare) incidente nu mai impun condiţii decurgând din nerespectarea anterioară a unor cerinţe de şedere în spaţiul Uniunii.
Fiind vorba de o reglementare mai favorabilă care intervine ulterior petrecerii faptelor şi aflându-ne în materie contravenţională, aceasta trebuie să se aplice cu prioritate.
Aşadar, constatând incidenţa normelor comunitare şi faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminenţa, instanţele au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exerciţiului dreptului la libera circulaţie, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 40 din 6 martie 2007 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5073/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5049/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
