ICCJ. Decizia nr. 5168/2006. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5168
Dosar nr. 639/118/2006
Şedinţa publică din 24 septembrie 2008
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27 aprilie 2006, reclamantul M.I.G.A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 222.654 RON şi 30.700 dolari SUA la cursul BNR la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri materiale; obligarea aceluiaşi pârât la plata sumei de un milion de Euro la cursul Băncii Naţionale a României de la data plăţii, cu titlu de daune morale şi considerarea ca vechime neîntreruptă în muncă a perioadei cuprinsă între 19 august 1998 - 1 martie 2000.
În motivarea cererii, reclamantul a învederat că prin Decizia penală nr. 1/P/2003 a Curţii de Apel Constanţa a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 302 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 2481 C. pen., pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată şi luarea măsurii preventive a reţinerii şi apoi arestării preventive începând cu data de 19 august 1998 până la 23 decembrie 1998.
Dispoziţiile hotărârii penale sus indicate au fost menţinute prin Decizia penală nr. 5562 din 28 octombrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a respins ca nefondate recursurile declarate în cauză.
S-a arătat că despăgubirile materiale solicitate privesc drepturile salariale de care a fost lipsit în perioada 27 septembrie 1997, data demisiei din funcţia de manager, la zi, cheltuielile efectuate de familia sa pentru întreţinerea sa şi a familiei sale, compuse la acea vreme din doi copii minori, ca şi cheltuielile efectuate cu purtarea procesului penal.
A arătat reclamantul că la momentul demarării cercetărilor penale în legătură cu săvârşirea faptelor penale imputate, îndeplinea funcţia de manager în cadrul G.N.M.N. SA fiind retribuit cu o indemnizaţie de 3.400 dolari SUA.
Declanşarea anchetei judiciare, dar şi pierderea credibilităţii de care se bucura până la acel moment, generată şi prin mediatizarea excesivă a situaţiei sale judiciare, l-au determinat să demisioneze din funcţia deţinută la acea dată, fiind încadrat, începând cu data de 27 septembrie 1997 pe postul de şef serviciu navlosiri, cu un salariu de 231 RON, funcţie pe care a pierdut-o ulterior urmare a măsurilor preventive dispuse împotriva sa.
În acest fel a rămas fără loc de muncă până la data de 1 martie 2000, când a fost angajat la SC E.S. SRL cu un salariu brut de 250 RON, iar din data de 1 septembrie 2002 a devenit angajat al SC A. SA.
Cât priveşte despăgubirile solicitate cu titlu de cheltuieli efectuate de familia sa în perioada indicată, acestea au constat în costurile suportate de membrii săi cu tratarea afecţiunilor medicale suferite după declanşarea anchetei penale, compuse atât din suportarea tratamentelor medicale prescrise, cât şi a unui regim alimentar adecvat, a căror valoare însumează 7.300 dolari SUA.
Costurile suportate de familia sa au constat, de asemenea, în cheltuieli efectuate pentru întreţinerea sa, a locuinţei şi educaţiei celor doi copii, minori la acea vreme şi la care nu a putut contribui din motivele sus arătate, costuri care au fost apreciate la suma de 23.000 dolari SUA.
La aceeaşi categorie de despăgubiri au fost incluse şi solicitate cheltuielile efectuate cu judecata procesului penal, constând în onorarii de avocaţi şi expertiză, a căror valoare totală este de 12.500 RON.
Cu privire la daunele morale, reclamantul a învederat că datorită perioadei de detenţie şi izolare, a percepţiei acute a nedreptăţii ce i s-a făcut şi a conştientizării nevinovăţiei sale, a suferit un adevărat şoc psihic şi nenumărate traume psihice, atât în perioada detenţiei cât şi ulterior, în cursul procesului penal, suferinţe ce se constituie într-un prejudiciu ce se cuvine a fi acoperit prin despăgubirea solicitată şi considerată a fi rezonabilă.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen., art. 998 şi urm. C civ.
Prin sentinţa civilă nr. 320 din 8 februarie 2007, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 195.054 RON, cu titlu de daune materiale, 14.400 RON cu titlu de onorarii avocat şi expert desemnat, pentru toate fazele procesului penal şi a sumei de 30.000 Euro echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
I-a fost recunoscută reclamantului ca vechime neîntreruptă în muncă perioada 19 august 1998 - 23 decembrie 1998.
A fost respinsă ca nefondată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 30.700 dolari SUA.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, ca fiind întrunite în cauză cerinţele art. 504-506 C. proc. pen. şi ca întemeiate despăgubirile solicitate însă în cuantumul reţinut în dispozitivul sentinţei.
S-a arătat că reducerea dreptului la despăgubiri numai pentru perioada cât reclamantul a fost arestat preventiv, goleşte de substanţă art. 504 C. proc. pen., întrucât imposibilitatea de a-şi exercita funcţia deţinută la momentul începerii cercetărilor penale, a dăinuit pe tot parcursul procesului penal, până la finalizarea lui prin hotărârea irevocabilă.
Veniturile realizate de reclamant pe perioada menţionată au fost reţinute însă în mod diferenţiat, întrucât la data de 5 octombrie 1998 expira contractul de management al reclamantului, prin ajungerea sa la termen, iar începând cu data de 1 martie 2003 reclamantul s-a angajat în muncă.
Ulterior încetării contractului de management şi până la momentul angajării, s-a avut în vedere venitul minim pe economie la care s-au adăugat experienţa profesională şi nivelul de pregătire al reclamantului, ca şi criteriile de performanţă pentru perioada cât acesta a exercitat funcţia de manager, împrejurări de natură a determina reţinerea prezumţiei privind şansele de realizare a aceloraşi venituri şi după momentul menţionat, prejudiciu cuantificat la suma de 117.480 RON.
Cat priveşte despăgubirile materiale solicitate cu titlu de cheltuieli efectuate de familia sa pe timpul deţinerii şi ulterior acesteia, până la finalizarea procesului penal, s-a reţinut că din aplicarea literală a prevederilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen. şi statuând în echitate, reclamantului i se cuvin aceste despăgubiri, întrucât situaţia sa a avut, cu evidenţă, repercursiuni asupra familiei, cauzându-i un prejudiciu în legătură directă de cauzalitate cu faptul arestării.
S-a reţinut însă ca nefiind făcută dovada împrumutării sumei de 30.700 dolari SUA, motiv pentru care, în raport de prevederile art. 1169 C. civ., cererea de acordare a acestei sume de bani, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Cât priveşte daunele morale s-a arătat că prin privarea de libertate, reclamantului i-au fost aduse atingeri drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar traumele fizice şi suferinţele fizice provocate de această măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri de natură a acoperi prejudiciul astfel produs.
Intentarea procesului penal pentru fapte în legătură cu serviciul, care în final s-au dovedit a nu fi reale, au avut consecinţe grave asupra reclamantului, vătămându-i sănătatea, poziţia socială şi prestigiul profesional, aspecte care definesc fiinţa umană şi care analizate şi evaluate obiectiv, constituie criterii de stabilire a daunelor morale.
S-a apreciat astfel că suma de 30.000 de Euro este de natură a acoperi prejudiciul solicitat cu acest titlu, acordarea sumei solicitate de reclamant însemnând deturnarea acestei categorii de daune de la scopul său, fiind de natură a-i conferi reclamantului un folos material disproporţionat, fără justificare cauzală în eroarea penală şi consecinţele acesteia.
În raport de dispoziţiile art. 505 alin. (3) C. proc. pen. s-a recunoscut în favoarea reclamantului perioada arestării preventivă, ca vechime neîntreruptă în muncă.
Dispoziţiile acestei hotărâri au fost schimbate în parte prin Decizia civilă nr. 242/C din 27 iunie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, urmare a admiterii apelurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa.
A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 77.574 lei, reprezentând drepturi băneşti aferente perioadei 27 septembrie 1997 - 19 august 1998, ca nefondate.
A fost respins ca nefondat apelul reclamantului şi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
S-a reţinut, în esenţă că factorul prejudiciabil, cauza care determină antrenarea răspunderii statului, o constituie actul de justiţie declarat nedrept, privarea de libertate ori restrângerea libertăţii, iar nu cercetările care se fac în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni şi se limitează, cum corect a reţinut prima instanţă, la durata arestării preventive.
Cercetările desfăşurate anterior reţinerii şi arestării preventive, precum şi derularea procesului penal până la pronunţarea unei hotărâri irevocabile de achitare reprezintă o cauză licită pentru care statul nu poate fi ţinut să răspundă.
Cu atât mai puţin poate fi antrenată răspunderea statului pentru un prejudiciu produs ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii de achitare, determinat de neangajarea reclamantului într-o funcţie similară celei deţinute la începerea cercetărilor penale.
Despăgubirile morale cuantificate de prima instanţă la nivelul sumei ele 30.000 de Euro, chiar dacă sunt limitate la durata arestării preventive, au fost considerate a fi acoperitoare pentru atingerile aduse reclamantului, aşa încât au fost apreciate a fi de natură a cauza acestuia o satisfacţie echitabilă.
Acelaşi caracter nefondat îl au şi criticile privind neacordarea daunelor materiale în cuantum de 30.700 Euro, întrucât probele administrate pentru dovedirea faptului pretins, s-a constatat a fi neconvingătoare şi deci neconcludente, motiv pentru care temeinic nu s-a dispus obligarea pârâtului la plata acestei sume.
S-a reţinut a fi probate criticile pârâtului şi ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, cât priveşte obligarea statului la plata despăgubirilor solicitate anterior arestării şi determinate la nivelul veniturilor corespunzătoare funcţiei de manager, întrucât schimbarea reclamantului din funcţia arătată a fost rezultatul actului său unilateral de voinţă, fără a se face dovada legăturii de cauzalitate între cercetările penale, considerate ca fapt cauzator de prejudiciu şi demisia reclamantului, aşa încât a fost înlăturată răspunderea statului pentru drepturile băneşti aferente funcţiei de manager perioadei cuprinse între demisie şi încetarea convenţională a mandatului.
Criticile privind admisibilitatea daunelor morale şi cele referitoare la criteriile de determinare a despăgubirii, s-au constatat a fi nefondate în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut constant în cazurile de violare a art. 5 paragraful 1 al Convenţiei că sunt îndreptăţite cererile de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul fizic şi psihic suportat ca urmare a detenţiei nelegale, simpla constatare a violării neconstituind în toate situaţiile, prin ea însăşi, o satisfacţie echitabilă suficientă.
În speţă s-a reţinut aplicarea judicioasă a acestor criterii, reclamantul producând acel minim de argumente şi indicii din care a rezultat măsura afectării drepturilor patrimoniale prin arestare nelegală, evaluarea despăgubirilor destinate compensării prejudiciului moral fiind corectă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs părţile şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate, critici încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C proc. civ.
În dezvoltarea recursului său, reclamantul M.I.G.A. a susţinut încălcarea prevederilor art. 504 C. proc. pen., întrucât deşi i se recunoaşte dreptul la despăgubiri care să acopere integral prejudiciul cauzat, nu i-au fost acordate veniturile salariale de care a fost lipsit pe perioada 27 septembrie 1997 - la zi, precum şi asupra considerării ca vechime în muncă nu numai a perioadei arestării, dar şi a celei în care nu a putut realiza venituri din culpa autorităţilor judiciare.
Greşit nu a fost acordată suma de 30.700 dolari SUA, solicitată cu titlu de împrumuturi efectuate de familie pe perioada detenţiei sale, întrucât, contrar argumentelor instanţei, consideră că a făcut dovada susţinerilor privind suma cerută, critică în limita căreia a solicitat, de asemenea, casarea hotărârii atacate.
I se cuvin şi daunele morale în cuantumul indicate în cererea dedusă judecăţii, întrucât nu poate fi acceptată ideea potrivit cu care, ulterior punerii sale în libertate, derularea procesului penal, finalizat printr-o hotărâre definitivă de achitare, ar reprezenta o cauză licită pentru care nu ar putea fi atrasă răspunderea patrimonială a statului, atâta vreme cât, insistenţa organelor judiciare de continuare a procesului penal, reprezintă o continuare a actului abuziv, ce se cuvine a fi reparat prin acordarea daunelor morale precizate în recurs la suma de 100.000 Euro.
Greşit a fost redus cuantumul despăgubirilor materiale, cu suma de 77.574 lei, ce reprezintă drepturile băneşti cuvenite pentru perioada 27 septembrie 1997-19 august 1998 (perioada cuprinsă între momentul acceptării demisiei sale din funcţia de manager şi momentul luării măsurii arestării preventive), întrucât între actul unilateral al demisiei şi declanşarea cercetărilor penale există o evidentă legătură de cauzalitate, cu consecinţe directe asupra stării sale patrimoniale.
A solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârilor atacate, în parte, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii introductive astfel cum a fost formulat şi precizată cât priveşte majorarea câtimii despăgubirilor materiale.
În recursul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a criticat hotărârea atacată cât priveşte acordarea sumei de 117.480 lei, reprezentând despăgubiri materiale aferente perioadei cuprinsă între data arestării preventive (19 august 1998 - 1 martie 2000) şi data angajării reclamantului la noul loc de muncă.
Au arătat că, în raport de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., aplicabile speţei şi de prevederile art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, prejudiciul material suferit de reclamant este format din drepturile salariale de care a fost lipsit pe perioada arestării preventive - 4 luni şi 4 zile - şi nu include şi pe cele care i s-ar fi cuvenit până la data angajării, cum greşit au reţinut cele două instanţe.
Hotărârea atacată este criticabilă şi în ceea ce priveşte criteriile de reparare echitabilă a daunelor morale solicitate şi la plata cărora a fost obligat pârâtul, cu referire la care au apreciat că suma de 30.000 Euro acordată de cele două instanţe depăşeşte limitele funcţiei reparatorii a acestui tip de răspundere, transformându-se în cauză într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.
Au solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul reducerii cuantumului daunelor materiale la suma de 38.086 lei pentru perioada 19 august 1998 - data arestării - 23 decembrie 1998 - data punerii în libertate, precum şi a cuantumului daunelor morale acordate.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa a criticat hotărârea pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care au invocat nesocotirea dispoziţiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 281/2003, potrivit cărora „la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă".
În aplicarea acestei dispoziţii legale, ca şi a celei prevăzute de art. 5 paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului, s-a arătat că suma acordată reclamantului de cele două instanţe cu titlu de daune morale nu este de natură să asigure o reparaţie reală şi echitabilă a suferinţelor produse acestuia prin fapta prejudiciabilă, fiind cu evidenţă disproporţionată, ceea ce impune reducerea cuantumului său la o valoare ce poate fi considerată echitabilă şi rezonabilă.
Recursurile nu sunt fondate.
Deşi dispoziţiile art. 504-505 C proc. pen. şi art. 48 din Constituţia României consacră cu valoare de principiu, răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârşite în procesele penale, răspundere ale cărei coordonate sunt trasate de dreptul comun în materie, răspunderea civilă delictuală, nu se poate face abstracţie de specificul acestei categorii de răspundere judiciară.
Se are în vedere aici atât faptul considerat ca fiind prejudiciabil, cât şi legătura de cauzalitate între acesta şi prejudiciu, ca element al răspunderii reglementate de prevederile art. 504 C. proc. pen.
Cauza care determină antrenarea răspunderii statului, factorul prejudiciabil, îl constituie actul de justiţie declarat nedrept, privarea de libertate ori restrângerea libertăţii, iar nu cercetările care s-ar face în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni şi care se limitează, astfel cum temeinic au reţinut instanţele, la perioada arestării preventive.
Prin urmare, cercetările desfăşurate anterior reţinerii şi arestării preventive, ca şi desfăşurarea procesului penal până la pronunţarea hotărârii definitive, de achitare, se acestea constituie într-o cauză licită pentru care statul nu poate fi ţinut nicidecum a răspunde.
Ca atare, temeinic a fost înlăturată răspunderea statului pentru despăgubirile solicitate perioadei cuprinse între data demisiei şi cea a reţinerii şi arestării preventive, întrucât cauza ce a determinat încetarea raporturilor de serviciu şi deci, implicit producerea prejudiciului solicitat, o constituie actul unilateral de voinţă al reclamantului.
Cu atât mai puţin nu poate fi antrenată răspunderea statului pentru prejudiciul pretins a fi produs ulterior rămânerii definitive de achitare, determinat de neangajarea sa într-o funcţie similară celei avute la începerea cercetărilor penale, de manager, întrucât nu numai că nu există cauza ilicită, impusă de dispoziţiile legale temei ale răspunderii judiciare, dar nu există nici dovada legăturii de cauzalitate cerute de lege între faptul prejudiciabil şi prejudiciul solicitat.
Temeinic nu a fost acordată suma de 30.700 lei solicitată cu titlu de împrumuturi efectuate în cursul procesului penal, întrucât pretenţiile cerute cu acest titlu nu au fost susţinute probator, astfel încât legal instanţele au făcut aplicaţiunea art. 1169 C. civ.
Nu pot fi primite nici criticile pârâtului privind greşita analiză a motivului de apel constând în acordarea sumei de 117.480 lei, reprezentând despăgubiri materiale aferente perioadei cuprinse între data arestării şi data angajării reclamantului, întrucât, contrar susţinerilor din recurs, instanţa de apel a analizat această critică în sensul celor solicitate, constatând netemeinicia sa atât în raport de prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, cât şi faţă de poziţia procesuală a pârâtului, corect apreciată de instanţe.
Se reţine astfel că, pasivitatea pârâtului referitor la modalitatea de determinare a prejudiciului solicitat pentru perioada menţionată, în lipsa indicării unor elemente concrete, certe de evaluare, nu poate susţine, din punct de vedere probator critica pârâtului care se constituie într-o simplă afirmaţie, care corect nu a fost primită de instanţe.
Nefondate sunt şi criticile formulate toate părţile, privind cuantumul despăgubirilor solicitate cu titlu de daune morale.
De principiu, repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, fără distincţie după cum acesta este material sau moral. In privinţa prejudiciului moral, judecătorul apreciază de la caz la caz dacă prejudiciul trebuie reparat sub formă bănească şi în ce cuantum sau dimpotrivă dacă nu trebuie reparat în această modalitate.
In cauză, s-a apreciat corect atât asupra naturii reparaţiei, pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului, cât şi asupra cuantumului bănesc al reparaţiei.
Faţă de caracterele specifice ale acestei categorii de despăgubiri care constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integralitatea corporală, la cinste, onoare şi prestigiu profesional, temeinic s-a apreciat asupra justeţii acordării, ca şi asupra cuantumului acestora.
Prin privarea de libertate pe durata arestării preventive, reclamantului i s-a adus atingerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar traumele fizice şi suferinţele psihice provocate de o asemenea măsură şi justificate în speţă cu actele depuse în probaţiune, justifică pe deplin acordarea despăgubirilor solicitate cu acest titlu al căror cuantum, astfel cum a fost reţinut de instanţe întruneşte cerinţele de integralitate şi proporţionalitate cerute de legea internă şi de acea în materia drepturilor omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant că, în cazurile de violare a art. 5 paragraf 1 al convenţiei, sunt îndreptăţite cererile de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul fizic şi psihic suportat ca urmare a detenţiei nelegale.
În acord cu dispoziţia legală evocată şi linia jurisprudenţei instanţei europene, este evident că intentarea procesului penal pentru fapte în legătură cu serviciul, care s-au dovedit a fi, în final, nereale şi luarea unor măsuri preventive, au avut consecinţe grave asupra reclamantului, vătămându-i sănătatea, onoarea, creditul moral, poziţia socială şi prestigiul profesional, aspecte care definesc persoana umană şi care, urmare a unei analize serioase şi obiective, se constituie în criterii importante şi serioase de stabilire a daunelor morale, corect apreciate de instanţe.
Se constată astfel că, raportat la durata arestării preventive, durata prescrisă de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 5 paragraf 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, despăgubirile în cuantum de 30.000 de Euro acordate de prima instanţă şi menţinute de instanţa de apel, sunt suficiente pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamantului prin reţinerea şi arestarea nelegală pe o perioadă de 4 luni şi 4 zile.
Daunele morale acordate reclamantului conferă acestuia o satisfacţie echitabilă şi care, pentru considerentele expuse, nu se impun a fi corectate (modificate) în recurs. Ele nu pot fi deturnate de la scopul lor, prin majorare, aşa cum solicită reclamantul în recursul său, deoarece i-ar conferi acestuia un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală şi consecinţele acesteia.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursurile deduse judecăţii vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamantul M.I.G.A., de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor prin D.G.F.P. Constanţa împotriva deciziei nr. 242 C din 27 iunie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5208/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5137/2006. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
