ICCJ. Decizia nr. 558/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 558.
Dosar nr. 6317/42/2006
Şedinţa publică din 11 septembrie 2007
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 749 din 3 iulie 2006, a admis contestaţia formulată de S.M. în contradictoriu cu intimaţii Primăria municipiului Ploieşti, prin primar şi Primarul Municipiului Ploieşti; a anulat dispoziţia nr. 1528 din 9 martie 2006 emisă de intimat şi a constatat dreptul contestatoarei la despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 273 mp, situat în Ploieşti, judeţ Prahova.
În motivarea hotărârii se arată că s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat prin Decretul nr. 235 din 22 octombrie 1988 prin înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanţă", prin care E.C. a înstrăinat contestatoarei imobilul arătat.
Curtea de Apel Ploieşti, învestită cu soluţionarea apelurilor formulate de ambele părţi din proces, prin Decizia civilă nr. 303 din 17 octombrie 2006 a admis apelul intimaţilor, a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Apelul declarat de contestatoare a fost respins ca nefondat.
Prin considerentele deciziei se arată cele ce urmează.
Imobilul în litigiu a fost expropriat de către stat de la numita E.C.
Potrivit convenţiei încheiate între acesta şi contestatoare, cumpărătoarea intra în stăpânirea imobilului la momentul decesului vânzătoarei, iar terenul devenea proprietate de stat potrivit art. 38 din Legea nr. 58/1974.
Prin înscrisul arătat nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului nefiind încheiat în formă autentică şi cu fraudarea dispoziţiilor Legii nr. 58/1974.
Contestatoarea nu are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de reparaţii în temeiul Legii nr. 10/2001, nefiind întrunite dispoziţiile art. 23, art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din lege.
Împotriva deciziei a declarat recurs contestatoarea, criticând hotărârea pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 4-9 C. proc. civ. pentru motivele ce urmează.
Instanţa a apreciat eronat probele administrate în cauză, întemeindu-şi soluţia pe acte normative abrogate, Legea nr. 58/1974, substituindu-se atribuţiilor puterii legislative.
Totodată, nu a exercitat rolul activ impus de lege în sensul că nu au solicitat intimaţilor să facă dovada că au solicitat contestatoarei să depună înscrisuri referitoare la dreptul de proprietate asupra imobilului.
Hotărârea instanţei este contradictorie şi nemotivată deoarece sunt reliefate numai susţinerile intimaţilor.
Curtea de apel, în argumentarea soluţiei adoptate se sprijină pe motive străine de natura pricinii, deoarece, urmare a abrogării Legii nr. 58/1974, proprietatea asupra terenului a fost legal dobândită conform dispoziţiilor art. 1295 şi urm. C. civ.
Instanţa de apel a făcut o adevărată denegare de dreptate atunci când a reţinut că recurenta nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 3, art. 4 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001 pentru a nu beneficia de măsurile reparatorii conferite de lege.
Intimata, prin întâmpinare formulată, solicită respingerea recursului.
Analizând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale, Înalta Curte reţine cele ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora.
Rezultă astfel că o condiţie esenţială pentru aplicarea drepturilor legii de reparaţie este aceea ca solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.
Dreptul de proprietate poate fi dovedit prin orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, translativ sau declarativ, şi care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.
Legiuitorul, ţinând seama de contextul socio-istoric al perioadei incidente actului normativ arătat, a constituit o prezumţie relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptăţite prin art. 24, în sensul că în absenţa unor probe contrare se consideră că persoana individualizată în actul normativ a deţinut imobilul sub nume de proprietar, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în execuţie măsura preluării abuzive.
Aşadar, ceea ce trebuie analizat este dacă înscrisul depus de contestatoare reprezintă un act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din lege, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi dacă, funcţia de natură juridică a înscrisului exhibat şi a menţiunilor din decretul de expropriere, dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 24 din lege au fost corect aplicate de instanţă, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Din cuprinsul anexelor la Decretul nr. 235/1988 (fila 26 dosar tribunal) rezultă că imobilul supus exproprierii a fost preluat de la numita E.C.
Aşadar, recurenta nu beneficiază de prezumţia relativă simplă instituită la art. 24 din Legea nr. 10/2001 întrucât nu ea este persoana indicată de actul normativ de preluare ca fiind proprietar al imobilului.
Recurenta învederează că înscrisul intitulat „chitanţă" încheiat între ea şi E.C. reprezintă un titlu translativ de proprietate, faţă de dispoziţiile art. 1295 C. civ. potrivit cărora „vânzarea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat ".
Interpretând convenţia încheiată între părţi conform dispoziţiilor art. 977 şi art. 982 C. civ., funcţie de condiţiile de fond cerute de legiuitor la data încheierii actului rezultă următoarele.
Părţile au încheiat un înscris sub semnătură privată prin care E.C. înstrăinează contestatoarei imobilul în litigiu cu preţul de 55.000 lei, achitat vânzătoarei la data întocmirii actului, 24 aprilie 2005.
O condiţie de valabilitate a înstrăinării unui imobil la data perfectării convenţiei o reprezintă forma autentică cerută de art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 144/1958, cerinţă cunoscută de părţi, faţă de menţiunile din act referitoare la imposibilitatea perfectării formei autentice.
Drept urmare dispoziţiile cuprinse în Codul civil şi invocate drept temei al greşitei interpretări date înscrisului supus judecăţii erau aplicabile doar în măsura în care dispoziţiile cuprinse în legea specială erau respectate.
Conştientă de faptul că înscrisul încheiat nu reprezintă o vânzare valabilă, înstrăinătoarea se obliga să-i testeze cumpărătoarei imobilul „Pentru a intra de drept în stăpânire înţeleg să fac testament autentificat cumpărătoarei pentru imobil".
Înscrisul fiind nul ca vânzare-cumpărare, el devine valabil, prin conversie, ca promisiune de vânzare-cumpărare.
Cum recurenta nu are o hotărâre judecătorească ce ţine loc de contract de înstrăinare în temeiul art. 1073-1077 C. civ. sau în temeiul fostului art. 12 din Decretul nr. 144/1958, prin care se suplineşte consimţământul debitorului de a încheia contractul cu efecte translative de drepturi, aceasta nu are un act doveditor al proprietăţii în sensul cerut de legea de reparaţie.
Verificarea valabilităţii titlului invocat de recurentă prin prisma actelor normative în vigoare la data încheierii convenţiei, acte normative în prezent abrogate, nu semnifică depăşirea atribuţiilor judecătoreşti, cât timp, întotdeauna, actele juridice sunt supuse regimului juridic sub imperiul cărora s-au încheiat.
Rezultă astfel că motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ. nu subzistă, întrucât instanţa a aplicat corect dispoziţiile Legii nr. 10/2001 faţă de împrejurarea că recurenta nu a avut un titlu de proprietate valabil.
Recurenta a invocat formal dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. întrucât prin dezvoltarea motivelor de recurs nu critica hotărârea sub aspectul faptului că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.
Nefondată este şi critica referitoare la neanalizarea motivelor de apel invocate de contestatoare, art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Instanţa, reţinând că petiţionara nu are un titlu de proprietate valabil asupra imobilului expropriat, nu avea a se pronunţa pe fondul criticilor referitoare la neacordarea despăgubirilor băneşti aferente bunului.
Instanţa de apel a arătat în considerentele deciziei recurate motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile contestatoarei, astfel cum s-a arătat în partea expozitivă a prezentei hotărâri, fiind respectate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Drept urmare, nici criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt fondate.
Înalta Curte, pentru motivele ce preced, va respinge recursul ca nefondat în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatoarea S.M. împotriva deciziei 303 din 17 octombrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5524/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5593/2006. Civil → |
|---|
