ICCJ. Decizia nr. 5702/2006. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5702
Dosar nr. 3936/30/2006
Şedinţa publică din 14 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 11 octombrie 2006, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor l-a chemat în judecată pe pârâtul S.P., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să-i restrângă pârâtului dreptul la libera circulaţie în statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
Prin sentinţa civilă nr. 81 din data de 12 ianuarie 2007, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins cererea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Pârâtul a fost returnat din Italia la data de 27 iulie 2006, dar, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că pârâtul a locuit în Italia în baza unui permis de şedere eliberat de autorităţile italiene în 1999 şi prelungit în 2004, are o adresă stabilă şi un contract de închiriere a locuinţei, este angajat în muncă pe perioadă nedeterminată din 26 mai 2005, aşa încât nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 38 din Legea nr.248/2005.
Prin Decizia nr. 191 din 22 martie 2007 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Dreptul la liberă circulaţie comportă îngrădiri ce pot fi stabilite de state pentru protejarea intereselor lor, dar, fiind vorba despre un drept fundamental al omului, îngrădirile trebuie făcute restrictiv.
Potrivit art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, restrângerea dreptului la liberă circulaţie poate fi dispusă de tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul persoanei, ceea ce înseamnă că instanţa este competentă să aprecieze nu doar asupra termenului interdicţiei, ci şi asupra oportunităţii unei asemenea măsuri, ceea ce nu presupune cenzurarea legislaţiei altui stat.
În cauza de faţă, în raport de actele depuse la dosar, în mod corect a stabilit tribunalul că măsura cerută de reclamantă nu se impune a fi luată faţă de pârât.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea cererii, recurenta arată că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 27 iulie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Legea nr. 137/1997 care, în art. 1 pct. 1, prevede că fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părţi contractante şi fără formalităţi, orice persoană care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru intrare sau nu mai întruneşte cerinţele pentru şederea pe teritoriul părţii contractante.
Chiar dacă pârâtul s-ar fi aflat legal pe teritoriul Italiei, măsura restrângerii dreptului său la liberă circulaţie trebuie luată.
În conformitate cu prevederile art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, singura condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate este aceea a returnării cetăţeanului român dintr-un stat cu care ţara noastră are încheiat acord de readmisie.
Legiuitorul constituant a stipulat că libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare potrivit unor reguli şi cu respectarea unor condiţii stabilite de lege.
Or, aceste reguli, sunt strict stabilite în Legea nr. 248/2005.
Potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege, iar art. 17 din Constituţie prevede că cetăţenii români aflaţi în străinătate se bucură de protecţia statului român, dar, în acelaşi timp, trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile legale ce le revin.
Nerespectarea prevederilor Legii nr. 248/2005 atrage măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie, care se justifică în cazul de faţă pentru apărarea ordinii, situaţie prevăzută printre cele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie.
Astfel, măsura returnării dispusă de autorităţile statului străin în legătură cu pârâtul este de natură să facă dovada că acesta nu a respectat condiţiile de şedere în spaţiul Uniunii Europene.
Recurenta susţine că măsura solicitată este necesară într-o societate democratică pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora şi este justificată de interesul public, având un scop legitim, acela de prevenire a unor fapte de natură a aduce atingere ordinii publice în acel stat.
De asemenea, scopul legitim constă şi în acela de a asigura României o imagine care să-i confere aptitudinile şi capacitatea de a se integra şi raporta la normele din Uniunea Europeană.
Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie este un drept garantat de legea naţională, dar şi de convenţiile internaţionale la care România este parte.
Curtea de apel a reţinut că acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că, în cazul dedus judecăţii, probele administrate nu relevă necesitatea restrângerii dreptului pârâtului.
Prin urmare, toate criticile recurentei referitoare la reţinerea unui caracter absolut al dreptului la liberă circulaţie, cu pretinsa ignorare a art. 25 din Constituţie, care prevede posibilitatea limitării exerciţiului acestui drept, nu au legătură cu soluţia pronunţată în cauză şi nu se impune a fi analizate.
Pentru a se dispune o măsură de limitare a dreptului la liberă circulaţie a unui cetăţean, este necesar ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevede posibilitatea luării unei atare măsuri, instanţa să respecte şi dispoziţiile art. 2 pct. 2 din Protocolul 4 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adică să verifice dacă această măsură urmăreşte unul din scopurile de interes general prevăzute în pct. 3 al articolului.
Aceasta deoarece România este, încă din anul 1993, membră a Consiliului Europei şi, în această calitate, este ţinută să respecte Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale), precum şi protocoalele adiţionale la aceasta, iar în măsura în care o normă de drept internă ar veni în contradicţie cu acestea, să le acorde prioritate celor din urmă.
De asemenea, dobândind statutul de membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.
Or, dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor este reglementat prin Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2004/38 din 29 aprilie 2004, aplicabilă litigiului de faţă, care este purtat între stat, printr-o direcţie a Ministerului Administraţiei şi Internelor, şi un particular.
Pentru aceste motive, în mod corect s-a considerat că simpla returnare a pârâtului din Italia la data de 27 iulie 2007 nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera circulaţie în statele Uniunii Europene, câtă vreme reclamanta nu a dovedit şi nici măcar nu a arătat de ce o astfel de măsură ar corespunde unuia din scopurile referitoare la asigurarea securităţii naţionale, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii şi a moralei ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, ci, dimpotrivă, din probatoriul administrat a reieşit, ca situaţie de fapt, că pârâtul locuieşte şi lucrează în condiţii de legalitate în Italia.
Cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea şi proporţionalitatea măsurii solicitate faţă de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, împotriva deciziei nr. 191 din 22 martie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5708/2006. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 5295/2006. Civil → |
|---|
