ICCJ. Decizia nr. 5708/2006. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5708
Dosar nr. 41.779/3/2006
Şedinţa publică din 14 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 7 decembrie 2006, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a chemat-o în judecată pe pârâta C.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să-i restrângă pârâtei dreptul la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
Prin sentinţa civilă nr. 1675 din 12 decembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Returnarea pârâtei din Spania la data de 7 noiembrie 2006, în baza acordului de readmisie dintre România şi această ţară, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistenţa unei ingerinţe atât de semnificative în libertatea de circulaţie a pârâtei, ingerinţă care nu poate fi privită ca fiind necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit.
De asemenea, tribunalul a mai reţinut că în cauză nu au fost administrate probe concludente din care să rezulte că restrângerea temporară a dreptului la liberă circulaţie al pârâtei se înscrie în limitele art. 53 alin. (1) din Constituţie, în sensul că se impune în vederea apărării securităţii naţionale, sănătăţii ori moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
În drept, tribunalul a ţinut seama de dispoziţiile Legii nr. 248/2005, art. 20 din Constituţia României, art. 2 din Protocolul 4 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în cauza Oliviera contra Olandei.
Prin Decizia nr. 152 din 9 martie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă şi de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care constituie temeiul juridic invocat de reclamantă pentru restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie a pârâtului, trebuie coroborate cu dispoziţiile Protocolului nr. 4 adiţional al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
De asemenea, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, trebuie să se ţină seama şi de prevederile Directivei 2004/38 a Parlamentului European şi a Consiliului, căreia dreptul intern trebuie să-i cedeze supremaţia.
Potrivit Directivei, trebuie manifestată precauţie în limitarea dreptului la liberă circulaţie al unei persoane, doar pentru situaţii extreme, ce ţin de motive de ordine publică sau de siguranţă publică sau când beneficiarii dreptului de şedere au devenit o sarcină excesivă pentru sistemul de asistenţă socială.
În speţă, nu s-a făcut dovada necesităţii acestei măsuri extreme, cererea reclamantei fiind corect respinsă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea cererii, recurenta arată că pârâta a fost returnată din Spania la data de 7 noiembrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Legea nr. 137/1997 care, în art. 1 pct. 1, prevede că fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părţi contractante şi fără formalităţi, orice persoană care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru intrare sau nu mai întruneşte cerinţele pentru şederea pe teritoriul părţii contractante.
Măsura solicitată se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie şi este în concordanţă şi cu art. 2 din Protocolul 4 adiţional la Convenţie.
Legiuitorul constituant a stipulat că libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare potrivit unor reguli şi cu respectarea unor condiţii stabilite de lege.
Or, aceste reguli, sunt strict stabilite în Legea nr. 248/2005.
Potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege, iar art. 17 din Constituţie prevede că cetăţenii români aflaţi în străinătate se bucură de protecţia statului român, dar, în acelaşi timp, trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile legale ce le revin.
Nerespectarea prevederilor Legii nr. 248/2005 atrage măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie, care se justifică în cazul de faţă pentru apărarea ordinii, situaţie prevăzută printre cele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie.
Astfel, măsura returnării dispusă de autorităţile statului străin în legătură cu pârâtul este de natură să facă dovada că acesta nu a respectat condiţiile de şedere în spaţiul Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE, susţinerile instanţei de apel sunt nefondate, deoarece la data la care pârâta a fost returnată, România nu era încă membră a Uniunii Europene, dispoziţiile tratatului de aderare şi implicit ale Directivei nefiind obligatorii.
În plus, Legea nr. 248/2005 nu contravine prevederilor acestei Directive, constituind cadrul juridic intern pentru libera circulaţie a cetăţenilor români în statele membre ale Uniunii Europene.
Recurenta susţine că măsura solicitată este necesară într-o societate democratică pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora şi este justificată de interesul public, având un scop legitim, acela de prevenire a unor fapte de natură a aduce atingere ordinii publice în acel stat.
De asemenea, scopul legitim constă şi în acela de a asigura României o imagine care să-i confere aptitudinile şi capacitatea de a se integra şi raporta la normele din Uniunea Europeană.
Intimata nu a depus la dosar întâmpinare.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Instanţele au reţinut că dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie este un drept garantat de legea naţională, dar şi de convenţiile internaţionale la care România este parte şi că, totodată, acest drept poate fi supus anumitor limitări.
Prin urmare, toate criticile recurentei referitoare la reţinerea unui caracter absolut al dreptului la liberă circulaţie, cu pretinsa ignorare a art. 25 din Constituţie, care prevede posibilitatea limitării exerciţiului acestui drept, nu au legătură cu soluţia pronunţată în cauză şi nu se impune a fi analizate.
Ceea ce a mai reţinut, în mod just, curtea de apel este faptul că, pentru a se dispune o măsură de limitare a dreptului la liberă circulaţie a unui cetăţean, este necesar ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr.248/2005, care prevede posibilitatea luării unei atare măsuri, instanţa să respecte şi dispoziţiile art. 2 pct. 2 din Protocolul 4 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adică să verifice dacă această măsură urmăreşte unul din scopurile de interes general prevăzute în pct.3 al articolului.
Aceasta deoarece România este, încă din anul 1993, membră a Consiliului Europei şi, în această calitate, este ţinută să respecte Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale), precum şi protocoalele adiţionale la aceasta, iar în măsura în care o normă de drept internă ar veni în contradicţie cu acestea, să le acorde prioritate celor din urmă.
Pentru acest considerent, în mod corect a reţinut curtea de apel că simpla returnare a pârâtei din Spania la data de 7 noiembrie 2006 nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera circulaţie în statele Uniunii Europene, câtă vreme reclamanta nu a dovedit şi nici măcar nu a arătat de ce o astfel de măsură ar corespunde unei situaţii extreme, necesară pentru limitarea dreptului.
Nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia este greşită soluţia curţii de apel întemeiată pe Directiva Parlamentului şi a Consiliului Europei nr. 2004/38 din 29 aprilie 2004, câtă vreme, la data returnării pârâtei din Spania, România nu era membră a Uniunii Europene.
Dobândind acest statut la 1 ianuarie 2007, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.
Or, dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor este reglementat pin menţionata Directivă a Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2004/38 din 29 aprilie 2004, care în speţă a fost corect invocată de curtea de apel, din moment ce a fost chemată să soluţioneze un litigiu purtat între stat, printr-o direcţie a Ministerului Administraţiei şi Internelor, şi un particular.
Din această perspectivă, faptul că pârâta a fost returnată din Italia înaintea datei de 1 ianuarie 2007 nu are nicio relevanţă, câtă vreme prin cererea de faţă reclamanta solicită a se lua pe viitor o altă măsură punitivă faţă de pârâtă, distinctă de aceea a returnării, măsură în evaluarea căreia nu poate fi ignorat actualul cadru legislativ.
Cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea şi proporţionalitatea măsurii solicitate faţă de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, împotriva deciziei nr. 152 din 9 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 578/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5702/2006. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
