ICCJ. Decizia nr. 578/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 578.
Dosar nr. 6146/3/2006
Şedinţa publică din 18 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin notificarea formulată la 20 iunie 2001, P.P. şi P.M., au solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului, construcţie şi teren aferent, situat în Bucureşti.
Persoanele îndreptăţite au arătat că imobilul a aparţinut autoarei lor, F.S., decedată la 3 ianuarie 1972, fiind preluat abuziv de stat în anul 1964, în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin dispoziţia nr. 5211 din 23 ianuarie 2006, entitatea investită a respins notificarea, cu motivarea că cei în cauză nu au calitate de persoane îndreptăţite, întrucât sunt moştenitori testamentari ai fostei proprietare, care de altfel a înstrăinat imobilul anterior preluării.
La 16 februarie 2006, P.P. şi P.M. au contestat această dispoziţie, solicitând instanţei, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, să oblige pârâta de a le restitui în natură imobilul în legătură cu care au formulat notificarea, întrucât sunt îndreptăţiţi la aceasta, în calitate de legatari universali ai averii rămasă de pe urma autoarei F.S.
Investit cu soluţionarea litigiului, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 1263 din 5 octombrie 2006, a admis cererea şi anulând dispoziţia atacată a obligat-o pe pârâtă să emită o altă dispoziţie pentru restituirea în natură, sau în echivalent, a imobilului.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că din înscrisurile depuse de către reclamanţi rezultă că imobilul a fost naţionalizat din patrimoniul autoarei acestora care, prin testamentul autentificat sub nr. 881/1969 de către notariatul de Stat al Sectorului 8 Bucureşti i-a instituit legatari universali asupra întregii sale averi, mobilă şi imobilă.
Tot astfel, se mai arată, termenul prevăzut de lege pentru depunerea actelor doveditoare, vizează numai procedura desfăşurată la instituţia notificată nu şi în faţa instanţelor de judecată unde persoanele îndreptăţite pot folosi orice mijloc de probă, în condiţiile legii, pentru dovedirea temeiniciei şi legalităţii contestaţiei.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, care în esenţă cu aceeaşi motivare, prin Decizia nr. 238/A din 4 decembrie 2006, a respins ca nefondat apelul pârâtei.
În cauză, a declarat recurs în termen legal Municipiul Bucureşti, prin Primar General care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel pe considerentul că instanţele trebuiau să aibă în vedere la soluţionarea contestaţiei, doar înscrisurile depuse în dosarul ce a stat la baza emiterii dispoziţiei atacate, printre care nu se regăsesc actele doveditoare ale calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, în redactarea ulterioară modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate ... şi orice alte înscrisuri necesare pretenţiilor de restituire, decurgând din acest act normativ, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
În interpretarea acestui text, instanţele au reţinut corect că sintagma folosită de legiuitor, vizează doar procedura derulată, ulterior notificării, de către entitatea investită cu soluţionarea cererii privind acordarea măsurilor reparatorii, nu şi etapa contencioasă a atacării deciziei sau dispoziţiei, în faţa instanţei judecătoreşti.
În adevăr, din nicio dispoziţie a legii nu rezultă că persoana îndreptăţită, în combaterea deciziei de respingere a notificării, nu ar putea depune acte noi în instanţă, din care să rezulte calitatea sa de proprietar sau de moştenitor al fostului proprietar al imobilului ce face obiectul cererii de restituire.
Ca atare, cum legea nu cuprinde o asemenea dispoziţie, prevalează principiul realizării dreptului în raport cu cel al respectării procedurii, conform prevederilor constituţionale şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privitoare la garantarea dreptului de proprietate.
În speţă, din actele cauzei rezultă că imobilul în litigiu a aparţinut S.F., care l-a dobândit prin cumpărare în anul 1933, de la care a şi fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 anexa pentru Bucureşti, poziţia 7608 (f.32, 48 şi 49, dos. nr. 6146/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă).
Tot astfel, prin testamentul autentificat sub nr. 881 din 6 februarie 1969 de către Notariatul de Stat local al sectorului 8 Bucureşti, F.S. i-a instituit pe soţii P.P. şi P.M., ca legatari universali asupra averii sale mobile şi imobile, împrejurare constatată şi prin certificatul de moştenitor nr. 245 din 16 mai 1972 (f.40 şi 82 – dos. fond).
În consecinţă, în mod judicios au reţinut instanţele că pârâta nu a făcut o apreciere corectă asupra calităţii de persoane îndreptăţite, a celor în cauză.
Aşa fiind, recursul se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei nr. 238A/4 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5787/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5708/2006. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
