ICCJ. Decizia nr. 5863/2018. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5863
Dosar nr. 12018/3/2005
Şedinţa publică din 20 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 17 iunie 2005 reclamanţii S.C. şi S.M. au formulat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al municipiului Bucureşti, contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 3853/2005 emisă de pârât, solicitând ca acesta să fie obligat să le restituie în natură imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 412 mp şi construcţii.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că au devenit proprietarii terenului menţionat în anul 1969 când l-au cumpărat de la numita Ionescu Angela, teren pe care au construit o casă cu trei camere şi dependinţe, precum şi un atelier de tâmplărie.
În anul 1982 reclamantul S.C. a plecat în Canada, motiv pentru care ½ din imobil a trecut în proprietatea statului. În anul 1984 a plecat şi reclamanta S.M. împreună cu cei trei copii, astfel că şi restul imobilului a trecut în proprietatea statului, fără plată, în baza Decretului nr. 223/1974 şi a deciziei nr. 1121/1983.
Reclamanţii au solicitat Primăriei municipiului Bucureşti restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, însă prin dispoziţia nr. 3853 din 9 februarie 2005 notificarea le-a fost respinsă în mod nelegal ca nedovedită.
Prin sentinţa civilă nr. 1229 din 29 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte acţiunea în sensul că s-a anulat dispoziţia atacată şi a fost obligat pârâtul să restituie în natură reclamanţilor imobilul construcţie cu destinaţia de locuinţă situat în strada sector 5, format din 3 camere, 2 marchize, hol şi bucătărie, urmând a se emite o nouă dispoziţie în acest sens.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin dispoziţia atacată s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului ca nedovedită, cu motivarea că notificatorii nu au depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii de persoane îndreptăţite până la data de 1 iunie 2003, împrejurare care însă nu concordă cu prevederile Legii nr. 10/2001 în forma republicată în urma modificărilor aduse de Legea nr. 247/2005. S-a mai reţinut că imobilul solicitat a fost trecut din proprietatea reclamanţilor în proprietatea statului fără plată, prin Decizia nr. 1211/1983 emisă în baza Decretului nr. 223/1974, preluarea imobilului fiind, fără echivoc, o preluare abuzivă.
Primarul General al municipiului Bucureşti a declarat apel împotriva menţionatei sentinţe, susţinând că analizând în mod greşit probatoriul administrat şi interpretând în mod eronat dispoziţiile art. 9-11 şi art. 21, art. 23 din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a considerat că intimaţii reclamanţi au făcut dovada dreptului de proprietate şi a calităţii lor de moştenitori deşi notificarea trebuia însoţită de actele doveditoare în acest sens, făcându-se trimitere şi la prevederile art. 21.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 498/2003.
Prin Decizia civilă nr. 57A din 2 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul a fost respins ca nefondat.
În motivarea acestei decizii s-a apreciat că nu se poate reţine că au fost nesocotite prevederile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 sau Normele metodologice, avându-se în vedere prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată potrivit cărora, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în acul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură, iar persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar, astfel că instanţa de fond a dat valoare acestei prezumţii instituită de lege, coroborând-o cu celelalte acte ale dosarului.
Pârâtul Primarul General al municipiului Bucureşti a atacat cu recurs Decizia pronunţată în apel, invocând drept temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că instanţa de apel a analizat în mod greşit probatoriul administrat în cauză şi a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 21.1 şi art. 23 alin. (1) din Normele metodologice potrivit cărora notificarea trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitori ai foştilor proprietari, când este cazul.
Se mai susţine că termenul pentru îndeplinirea acestei obligaţii se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părţi, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, astfel că în cauză instanţa trebuia să aibă în vedere doar înscrisurile depuse la dosarul ce ar sta la baza emiterii deciziei şi printre care nu se regăsesc acte doveditoare în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001.
Verificând legalitatea deciziei recurate prin prisma criticilor formulate şi în raport de prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, vor fi depuse ca anexe la notificare odată cu aceasta sau în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit succesiv până la data de 1 iulie 2003.
Acest termen însă nu era unul de decădere, un asemenea regim având doar termenul pentru depunerea notificării.
În acest sens sunt şi modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005, precizându-se expres că actele respective pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Ca atare, nu poate fi vorba de nesocotirea prevederilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 sau a Normelor aprobate prin HG nr. 498/2003, cum se susţine prin motivele de recurs, legea în materie fiind modificată şi completată cu dispoziţii mai favorabile notificatorului, iar pe de altă parte trebuie avută în vedere şi împrejurarea că în materia Legii nr. 10/2001, lege cu caracter reparatoriu, prevalează principiul realizării dreptului în raport de cel al respectării procedurii.
În contextul considerentelor expuse, nu poate fi primită critica recurentului potrivit căreia instanţa de apel trebuia să aibă în vedere numai înscrisurile depuse la dosarul ce a stat la baza emiterii dispoziţiei, o asemenea manieră de abordare a problematicii fiind contrară dispoziţiilor legale aplicabile astfel cum au fost modificate şi spiritului Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter reparator.
Faţă de toate considerentele expuse, recursul declarat în cauză urmează a fi respins ca nefondat, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 57/A din 2 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5866/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5640/2006. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
