ICCJ. Decizia nr. 5946/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5946
Dosar nr. 20156/200.
Şedinţa publică din 6 iulie 2005
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2502 din 18 martie 2004, Judecătoria Timişoara a admis acţiunea formulată de reclamanţii C.A. şi C.M., constatând că dreptul superficial recunoscut prin sentinţa civilă nr. 387/1978 a Judecătoriei Timişoara grevează terenul înscris în fila de sarcină C.F. nr. 16025 Timişoara, nr.top 21615–21616/1, aferent construcţiilor edificate în baza autorizaţiei de construire din 1968 asupra cărora hotărârea judecătorească menţionată anterior a recunoscut dreptul de proprietate al numiţilor O.N. şi O.W.
Prin acţiunea introductivă reclamanţii au solicitat instanţei să constate întinderea dreptului de superficie a pârâtului asupra imobilului înscris în C.F. nr. 16025 Timişoara, nr.top 21615 – 21616/1, susţinând că au dobândit prin cumpărare la licitaţie proprietatea acestui imobil, situat în Timişoara, dreptul de proprietate fiind intabulat cu acest titlu în C.F. în baza sentinţei civile nr. 700/1982 a Judecătoriei Timişoara.
La data când au dobândit proprietatea în fila de sarcini a cărţii funciare figura înscris un drept de superficie instituit în favoarea proprietarilor imobilului evidenţiat în C.F. nr. 36984 Timişoara reprezentând casa situată pe str. M.
Prin sentinţa civilă nr. 387/1978 Judecătoria Timişoara a constatat că pârâtul împreună cu soţia sa, în prezent decedată, au edificat o casă pe terenul înscris în C.F. nr. 16025 Timişoara, cu nr.top 21616/1, dobândind astfel un drept de superficie, fără a se determina întinderea suprafeţei de teren asupra căreia s-a încuviinţat dreptul de folosinţă.
Reclamanţii au susţinut în motivarea acţiunii că întinderea dreptului de superficie al pârâtului nu a fost niciodată stabilită iar relaţiile de vecinătate dintre părţi sunt tulburate de această situaţie juridică neclară.
Pentru a stabili întinderea dreptului de superficie al pârâtului O.N., care grevează imobilul, prima instanţă a analizat autorizaţia nr. 712 din 6 februarie 1967 dată pârâtului O.N. şi soţiei sale, prin care se permitea construirea unei case de locuit şi raportul de expertiză efectuat în cauză, susţinându-se că dreptul de superficie grevează parcela cu nr.top 21615–21616/1 înscrisă în C.F. nr. 16025, pe o suprafaţă de 113.18 mp, aferentă edificatelor în baza autorizaţiei menţionate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel s-a susţinut că instanţa de fond nu a observat lipsa unui element al acţiunii, interesul, întrucât problema stabilirii şi întinderii dreptului de superficie a fost rezolvată printr-o hotărâre irevocabilă, respectiv prin sentinţa civilă nr. 387/1978 a Judecătoriei Timişoara, înscrierea dreptului de folosinţă asupra terenului fiind dispusă prin încheierea nr. 1573 din 3 martie 1978 a aceleiaşi instanţe.
Încă de la înscrierea dreptului de superficie în cartea funciară care coincide cu modul de folosire a terenului din 1967, nu s-a contestat că acest drept vizează terenul evidenţiat în C.F. nr. 16025 Timişoara, nr.top 21615-21616/1 în suprafaţă de 309,50 mp, din care suprafaţa ocupată de construcţii este de 113,18 mp.
Apelantul a mai susţinut că instanţa nu a avut în vedere autorizaţia de înstrăinare şi atribuire teren eliberată de fostul Consiliu Popular al Municipiului Timişoara sub nr.988 din 21 noiembrie 1981, care precizează că soţii C. au adjudecat la licitaţie în anul respectiv numai construcţiile nu şi terenul aferent acestora în legătură cu care exista interdicţia de înstrăinare impusă prin dispoziţiile Legilor nr. 58 şi 59/1974.
În continuarea motivelor de apel invocate s-a mai susţinut că limitarea dreptului de folosinţă al apelantului numai la o suprafaţă de 113,18 mp teren aflat sub construcţii, echivalează cu îngrădirea folosinţei imobilului deţinut în proprietate conform scopului şi destinaţiei sale.
Prin Decizia civilă nr. 1847 pronunţată în şedinţa publică din 14 septembrie 2004 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de pârâtul O.N., a schimbat în parte sentinţa apelată şi a constatat că dreptul de folosinţă al pârâtului priveşte suprafaţa de 205 mp teren din parcela nr.top 21615 şi 104,50 mp teren din parcela nr.top 21616/1, ambele nr.top fiind din C.F. nr. 16025 Timişoara.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtului 2.154.000 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere expertiza topografică efectuată în cauză care a concluzionat că pârâtul ocupă în prezent 205 mp din parcela top 21615 şi 104,50 mp din parcela nr.top 21616/1, ceea ce corespunde cotei de ½ cu privire la care proprietarul tabular al terenului I.I.A. a consimţit instituirea dreptului de superficie.
Curtea a reţinut că numai în această variantă se poate asigura părţilor în litigiu folosirea clădirilor deţinute în proprietate.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, C.A. şi C.M. criticând-o pentru nelegalitate şi invocând motivele de casare sau modificare a hotărârii prevăzute de art. 304 pct. 6, 9 şi 7 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat.
Recurenţii, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., au susţinut că instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut. În opinia recurenţilor, instanţa de apel, desfiinţând sentinţa primei instanţe nu a stabilit întinderea dreptului de superficie a pârâtului intimat, aşa cum s-a solicitat, ci pe aceea a dreptului de folosinţă.
Critica nu este corectă.
Existenţa dreptului de proprietate asupra construcţiei (care nu a fost contestat) amplasată pe terenul proprietatea altei persoane atrage după sine un drept de folosinţă asupra terenului respectiv, aceste drepturi concretizând dreptul real de superficie.
Unul din modurile de constituire a dreptului de superficie este convenţia părţilor.
Din moment ce superficiarul este proprietarul construcţiei, înseamnă că el va exercita posesia, folosinţa şi dispoziţia, ca orice proprietar iar asupra terenului el are drept de folosinţă.
În consecinţă, instanţa nu a acordat mai mult decât s-a cerut ci, a stabilit care este întinderea acestui drept.
Deoarece dreptul de superficie s-a constituit prin convenţia părţilor este firesc să se aibă în vedere actele din care rezultă această convenţie, pentru a determina care este suprafaţa de teren asupra căreia părţile au convenit.
Intimatul O.N. a cumpărat de la I.A. antecesoarea lui I.I.A. ½ din terenul din C.F. 16025 Timişoara, având acordul acesteia să edifice o casă.
Casa a fost construită, în anul 1967, cu autorizaţiile prealabile eliberate de fostul Sfat popular al oraşului Timişoara.
Ulterior au intrat în vigoare Legile nr. 58 şi nr. 59/1974 însă, construcţia edificată pe terenul altuia înainte de intrarea în vigoare a acestor legi, pe baza unei convenţii justifică atât dobândirea dreptului de proprietate al constructorului asupra acelei construcţii, cât şi dreptul său de folosinţă asupra terenului, motiv pentru care, în urma promovării unei acţiuni în constatare s-a pronunţat o hotărârea judecătorească în baza căreia s-au intabulat în C.F., deschizându-se o nouă coală funciară cu nr. 36984 Timişoara unde s-a înscris dreptul de superficie.
Instanţa de apel a avut în vedere expertiza topografică efectuată în cauză, o probă ştiinţifică administrată în cauză şi ale cărei concluzii nu pot fi ignorate.
Concluziile expertizei fac trimitere şi la sentinţa civilă nr. 387/1978 a Judecătoriei Timişoara, care a produs efecte juridice şi a dobândit putere de lucru judecat, în dispozitivul căreia nu a fost precizată suprafaţa terenului, situaţie care a generat multe litigii.
Având în vedere convenţia părţilor, în mod corect instanţa de apel a concluzionat că întinderea dreptului de superficie este suprafaţa de teren efectiv folosită de intimat.
Al doilea motiv de recurs invocat, respectiv instanţa de apel îşi întemeiază Decizia pe elemente de fapt irelevante în speţă şi inexacte, nu se încadrează cazului de modificare sau casare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. aşa cum susţine recurentul, acesta vizând aspecte de nelegalitate.
În cauză nu este incident nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat de recurenţi: nemotivarea hotărârii.
Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, exigenţe legale care au fost îndeplinite de instanţa apelului.
Conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.A. şi C.M. împotriva deciziei nr. 1847 din 14 septembrie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 6 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5948/2018. Civil. Anulare contract de... | ICCJ. Decizia nr. 5321/2014. Civil. Granituire. Recurs → |
|---|
