ICCJ. Decizia nr. 6007/200/. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6007
Dosar nr. 8200/200.
Şedinţa publică din 7 iulie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Timişoara, la data de 21 februarie 2002 sub nr. 4781 reclamanta Consiliul Local Timişoara a chemat în judecată pe pârâţii T.I., T.V., T.M., T.A., T.M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună rezilierea contractului de închiriere având ca obiect apartamentul nr. 3 situat în Timişoara, evacuarea pârâţilor din imobil şi obligarea lor la plata sumei de 9.597.140 lei reprezentând chirie restantă şi majorări de întârziere pentru perioada 1 noiembrie 1999-7 noiembrie 2001.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că între părţi a intervenit contractul de înscriere nr. 996 din 22 octombrie 1991 privind imobilul situat în Timişoara, pentru care părinţii datorau o chirie lunară conform fişei de calcul, ce nu a fost onorată pe o perioadă mai mare de 3 luni.
Prin sentinţa civilă nr. 6482 din 11 aprilie 2002 pronunţată de Judecătoria Timişoara a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta Consiliul Local Timişoara împotriva pârâţilor, dispunându-se rezilierea contractului de închiriere nr. 996 din 22 octombrie 1991, evacuarea necondiţionată a pârâţilor şi obligarea acestora la plata sumei de 9.597.140 lei reprezentând chirie restantă şi majorări pentru perioada 1 noiembrie 1999–7 noiembrie 2001.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, pârâţii nu au achitat chirie mai mult de 3 luni, deşi au fost somaţi în acest sens.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate arătând că în mod nejustificat s-a dispus rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea din locuinţă, câtă vreme au achitat chiria restantă şi majorările de întârziere, conform chitanţei din 17 aprilie 2002.
Reclamanta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii declarării apelului arătând că hotărârea a fost comunicată pârâţilor la data de 17 aprilie 2002 iar apelul a fost declarat la 4 aprilie 2003.
Faţă de excepţia invocată pârâţii au arătat că hotărârea deşi a fost comunicată cu încălcarea dispoziţiilor legale, precum şi faptul că cei trei minori în cauză nu puteau să stea în judecată în nume propriu.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin Decizia nr. 954 A din 20 iunie 2003, a respins ca tardiv apelul declarat d pârâţi, cu motivarea că la data de 17 aprilie 2002, sentinţa atacată a fost comunicată pârâţilor şi în aceeaşi zi aceştia au achitat debitul restant, după care au stat în pasivitate, declarând apel după expirarea termenului prevăzut de lege.
Împotriva acestei decizii pârâţii au declarat apel, arătând că au luat la cunoştinţă despre conţinutul hotărârii primei instanţe la data de 20 martie 2003, de la executorul judecătoresc, care s-a prezentat la domiciliul lor cerându-le să evacueze imobilul.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 3413 din 20 octombrie 2003, a admis apelul declarat de pârâţi, a casat hotărârea atacată, reţinând cauza spre rejudecare, ca instanţă de apel, conform art. 3 pct. 2 C. proc. civ., aşa cum a fost modificat prin OUG nr. 58/2003 şi art. II alin. (2) din OUG nr. 58/2003, cu motivarea că pârâţii au luat la cunoştinţă de hotărârea atacată la data de 20 martie 2003 prin intermediul executorului judecătoresc, astfel că apelul declarat la 4 aprilie 2003 nu este tardiv.
Rejudecând apelul, prin Decizia nr. 214 din 5 decembrie 2003 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâţilor, a schimbat în tot hotărârea apelată şi pe fond a respins acţiunea Consiliului Local Timişoara.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că pârâţii cu chitanţa nr. 1396789 seria TMVMQ din 17 aprilie 2002, chitanţa nr. 9042049 seria TMVMB din 4 decembrie 2001 şi alte chitanţe ce poartă dată până la zi, anexate la dosar au făcut dovada achitării la zi a debitului pe care îl aveau faţă de reclamantă, iar pe de altă parte s-a dovedit că neplata chiriei nu se datorează relei credinţe ci a situaţiei materiale precare în care se află familia pârâţilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Consiliul Local Timişoara, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând în esenţă, că dispoziţiile art. 24 şi art. 25 din Legea nr. 114/1996 coroborate cu prevederile art. 969 C. civ. şi ale OUG nr. 40/1999 nu disting cu privire la buna credinţă a chiriaşilor, situaţie în care nu trebuie dovedit motivul pentru care pârâţii a ajuns în imposibilitate de plată.
Faţă de cele expuse a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi pe fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Recursul nu este fondat.
Spre deosebire de legislaţia locativă anterioară, care condiţiona rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea, de dovada relei credinţe a chiriaşului pentru neexecutarea obligaţiilor stipulate prin contract, noua lege prevede rezilierea indiferent de motivele neachitării chiriei.
Cu toate acestea, legea nu exclude cercetarea bunei sau relei credinţe, aceasta rezultând din principiile de drept, mai ales că face trimitere la dispoziţiile Codului civil.
Or, din probele administrate şi corect evaluate, instanţa de apel, în mod judicios a apreciat că neplata chiriei pe perioada precizată de recurentul-reclamant în acţiune nu se datorează relei credinţe ci a situaţiei materiale precare în care se află familia pârâţilor intimaţi, având în întreţinere trei copii minori, dintre care unul bolnav de diabet insulino-dependent.
La aceste împrejurări se adaugă stăruinţa pe care pârâţii intimaţi au depus-o, onorând în totalitatea debitul restant cât şi acceptarea tacită a plăţii situaţie în care s-a apreciat că nu se impune rezilierea contractului de închiriere.
Pentru considerentele expuse recursul fiind nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva deciziei civil.
nr. 214 din 5 decembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 7 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6016/2016. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5948/2018. Civil. Anulare contract de... → |
|---|
