ICCJ. Decizia nr. 6111/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6111
Dosar nr. 22869/1/200.
(număr vechi 7059/2005 .
Şedinţa publică din 22 iunie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 485 din 17 mai 2004, prin care a admis cererea formulată de C.E. şi a obligat pe pârâta Primăria municipiului Bucureşti, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra cererii reclamantului obiect al notificării nr. 1326 din 20 iulie 2001 urmând ca, în cazul neexecutării obligaţiei, să plătească reclamantului daune cominatorii de 500.000 lei pentru fiecare zi de întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.
Pârâta a declarat apel, prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială a tribunalului în primă instanţă şi, sub aspectul obligaţiei de a se pronunţa prin dispoziţie motivată asupra cererii reclamantului obiect al notificării a susţinut că prima instanţă a încălcat prevederile art. 20 şi art. 23 din Legea nr. 10/2003.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 14/A din 6 ianuarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Municipiul Bucureşti a declarat recurs prin Primarul General, în care, invocând cazurile prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel:
- a rezolvat greşit excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti întrucât în cazul litigiilor având ca obiect obligaţia de a face, nu operează regulile speciale de competenţă reglementate prin Legea nr. 10/2001, ci dispoziţiile art. 1 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care conferă judecătoriilor plenitudine de competenţă;
- a încălcat prevederile art. 20 pct. 1, 2 şi 3 coroborate cu art. 23 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora termenul de 60 zile prevăzut pentru soluţionarea notificărilor are caracter de recomandare, depăşirea lui neputând fi sancţionată;
- a greşit prin obligarea la plata daunelor cominatorii, întrucât asemenea sancţiune nu mai poate fi aplicată, fiind înlocuită cu instituţia amenzii civile reglementată de art. 5803 C. proc. civ. introdus prin OUG nr. 185/2002.
Pentru toate cele arătate, s-a cerut admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamantului.
Recursul nu este întemeiat.
Obligaţia instituită în sarcina recurentului derivă din nerespectarea de către acesta a prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Asemenea obligaţie are, aşadar, o natură specială esenţial diferită de instituţia obligaţiei de a face reglementată de art. 1073 şi urm. C. civ., iar neîndeplinirea ei prin tăcerea unităţii notificate dă dreptul notificatorului de a se adresa justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Deşi Legea nr. 10/2001 nu prevede expres calea acţiunii aflată la îndemâna persoanei îndreptăţită aflată în situaţia mai sus descrisă, şi nici instanţa competentă să o judece, atare acţiune este posibilă pentru cele deja arătate, iar competenţa soluţionării ei aparţine secţiei civile a tribunalului, din raţiuni de simetrie cu regulile procesuale prevăzute în această lege, care, prin art. 24 alin. (8), a dat în competenţa secţiei civile a tribunalului principala acţiune pusă la îndemâna persoanelor îndreptăţite în scopul apărării drepturilor lor subiective civile patrimoniale dobândite ex/lege.
Aşadar instanţa de apel a rezolvat pe deplin legal excepţia de necompetenţă materială pusă în discuţia sa.
Procedura soluţionării notificării reglementată prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, aşa cum s-a mai arătat, şi are un caracter necontencios, dar obligatoriu, ceia ce dă dreptul la sesizarea instanţei competente potrivit prevederilor art. 109 alin (2) C. proc. civ.
În consecinţă, termenul de 60 zile stipulat pentru finalizarea procedurii este la rându-i obligatoriu, imputându-se susţine cu temei că ar avea caracter de recomandare, astfel că şi secundul motiv de recurs nu este fondat.
În fine, aşa cum rezultă din cercetarea motivelor apelului exercitat de actualul recurent, critica referitoare la daunele cominatorii nu a făcut obiectul apelului, fiind formulată pentru prima dată în recurs, adică omisso media, ceea ce este oprit de art. 294 alin. (1) aplicabil prin art. 316 C. proc. civ., astfel încât acest caz de casare nu va fi cercetat.
Urmare considerentelor expuse, recursul este nefondat şi va fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei nr. 14 A din 6 ianuarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6114/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5803/2006. Civil → |
|---|
