ICCJ. Decizia nr. 6130/2006. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6130
Dosar nr. 7764/109/2006
Şedinţa publică din 27 septembrie 2007
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea promovată la data de 12 decembrie 2006 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş sub nr. 7764/109/2006, reclamanta Direcţia de Paşapoarte Bucureşti a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în cauză să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate în statele membre ale Uniunii Europeane, pe o perioadă de cel mult trei ani a pârâtului M.N.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost returnat din Italia, stat membru al Uniunii Europene, la 25 octombrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat şi împotriva acestuia, potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, coroborat cu art. 52 din acelaşi act normativ, se impune luare măsurii restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate pe o perioadă de cel mult trei ani.
Prin sentinţa civilă nr. 114 din 12 februarie 2007, Tribunalul Argeş a respins cererea reclamantei, reţinând că potrivit art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români se poate dispune pe o perioadă de cel mult trei ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Pârâtul a fost returnat din Italia la data de 25 octombrie 2006 în baza acordului de readmisie încheiat între România cu acel stat, astfel că cererea reclamantei se încadrează în dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, şi nu a făcut dovada că măsura returnării sale a fost anulată de către autorităţile italiene.
În raport de declaraţia pârâtului şi având în vedere că autorităţile italiene, odată cu expulzarea, au dispus şi restricţie de intrare pe teritoriul Italiei, instanţa a constat că reclamanta are obligaţia de a pune în aplicare hotărârea autorităţilor italiene, fără a se mai adresa instanţei române potrivit Legii nr. 248/2005.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană şi-a încetat aplicabilitatea dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 248/2005, urmând a se aplica numai dispoziţiile art. 38 lit. a) din acest act normativ, în sensul că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie ce urmează a se lua se va dispune numai cu privire la teritoriul statului din care s-a dispus returnarea.
Prin Decizia civilă nr. 203 din 30 aprilie 2007, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti, reţinând, în esenţă, că în sarcina pârâtului nu s-a reţinut vreuna din situaţiile prevăzute de art. 27 din Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2004/38/CE, iar dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, modificată prin OG nr. 5/2006, nu îşi mai găsesc aplicabilitatea.
Simpla încălcare de către pârât a termenului de şedere pe teritoriul Italiei nu echivalează cu o ameninţare reală a ordinii, siguranţei sau sănătăţii publice a acestui stat care să justifice luarea acestei măsuri.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.
Fără a invoca vreo dispoziţie din cuprinsul art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esenţă, că Decizia este nelegală, pentru că, potrivit art. 38 şi art. 52 din Legea nr. 248/2005 şi art. 25 şi art. 53 din Constituţia României, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate este justificată pentru apărarea ordinii publice.
Susţinerea instanţei de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este nefondată, deoarece la data la care pârâtul a fost returnat din Italia, România nu era stat membru al Uniunii Europene, iar Legea nr. 248/2005 este compatibilă cu legislaţia comunitară.
Astfel, sancţiunea impusă de art. 38 din legea nr. 248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democratică pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora şi este justificată de interesul public, astfel cum se prevede în art. 2 parag. 3 şi 4 ale Protocolului adiţional nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Criticile formulate de recurentă permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Odată însă cu semnarea actului de aderare, instanţele de judecată au obligaţia să interpreteze legea internă prin raportare la dreptul comunitar, care, aşa cum s-a arătat, are prioritate.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre tratatul european şi convenţiile încheiate înainte de data aderării, ce au generat drepturi şi obligaţii.
Această prevedere din tratat face legislaţia comunitară să fie de imediată aplicare, ceea ce înseamnă că legea română va fi interpretată în raport cu norma comunitară, chiar dacă la data luării măsurii returnării România nu era stat membru al Uniunii Europene.
Dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat. în aplicare acestui articol, a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European.
Actele normative menţionate sunt cuprinse în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile şi aranjamentele admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, pentru că, potrivit art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi membrilor lor de familie se dispune doar pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică, iar potrivit alin. (2) al articolului, măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză.
Soluţia este în deplin acord cu art. 6 din tratatul privind Uniunea Europeană, care statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libera circulaţie a cetăţenilor săi, numai că, limitarea trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar dispoziţiile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară.
Faţă de aceste considerente, se constată că, în mod corect instanţa de apel a reţinut că faptele săvârşite nu sunt de natură a justifica restrângerea, iar o eventuală restrângere a dreptului la liberă circulaţie nu este proporţională cu scopul legitim urmărit.
Astfel, la dosar a fost depus doar talonul de returnare şi un proces verbal din care rezultă că pârâtul a fost returnat pentru şedere ilegală.
În situaţia în care, după data aderării, cetăţenii români au dobândit dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, şederea ilegală, constată în alte condiţii decât cele prevăzute de legislaţia comunitară, nu poate constitui un temei al restrângerii dreptului la liberă circulaţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 203 A din 30 aprilie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6265/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5925/2006. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
