ICCJ. Decizia nr. 6329/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 3 București la data de 5 martie 2004 reclamanta S.E. a chemat în judecată Primăria municipiului București prin Primarul general și Ministerul Finanțelor Publice și a cerut instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că statul deține fără titlu valabil imobilul din București, compus din teren în suprafață de 217 mp și construcție cu subsol, parter și două etaje, să o oblige pe pârâta Primăria municipiului București să emită o dispoziție de restituire în natură a imobilului sau, dacă acest lucru nu mai este posibil, să-i acorde măsuri reparatorii în echivalent sub formă de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare pentru spațiile din imobil ce nu pot fi restituite în natură, la nivelul sumelor indicate în expertiza atașată cererii de chemare în judecată și să-l oblige pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să-i elibereze titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare la nivelul sumelor stabilite de instanță.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că este unica moștenitoare a părinților săi care au avut în proprietate imobilul ce a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și că deși s-a adresat Primăriei municipiului București în temeiul Legii nr. 10/2001 cu o cerere de restituire în natură sau în echivalent a imobilului, însă nu a primit nici un răspuns.
Tribunalul București, secția a III a civilă, instanță în favoarea căreia Judecătoria sectorului 5 București și-a declinat competența de soluționare a cauzei prin sentința nr. 781 din 15 septembrie 2004, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantă, motivând, în esență, că nerespectarea de către instituția deținătoare a termenului prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu justifică acțiunea directă în instanță, în lipsa unei dispoziții legale în acest sens, ci eventual, formularea unei cereri întemeiată pe prevederile Codului civil care reglementează obligația de a face iar excepția inadmisibilității pe care a invocat-o și admis-o instanța, nu poate fi interpretată ca o limitare a accesului la justiție întrucât, pe de o parte, reclamantul are la îndemână alte căi juridice de determinare a unității deținătoare să răspundă notificării, iar pe de altă parte, art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea cenzurării de către instanța de judecată a deciziei administrative.
Prin decizia civilă nr. 1697 A din 14 decembrie 2004 Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamanta S.E. împotriva sentinței nr. 781 din 15 septembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, pe care a anulat-o, fixând termen pentru evocarea fondului, în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, judecând cauza în fond după anularea sentinței nr. 781 din 15 septembrie 2004 nr. 781 din 15 septembrie 2004, prin decizia nr. 239 A din 15 martie 2005 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.E. și a obligat Municipiul București prin Primarul general al municipiului București să răspundă la notificarea reclamantei. A luat act că reclamanta a renunțat la judecata celorlalte capete de cerere.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a constatat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 23 alin. (1) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și că, în condițiile în care reclamanta a făcut dovada că a notificat Primăria municipiului București iar aceasta nu a soluționat-o în termenul prevăzut de lege, acțiunea în justiție pe care reclamanta a formulat-o este admisibilă.
împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs Municipiul București prin Primarul general care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare iar depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, ceea ce în speță nu s-a întâmplat, acțiunea fiind inadmisibilă.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
în conformitate cu art. 24 alin. (1) din lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat, în termenul prevăzut de art. 23, să facă persoanei îndreptățite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Procedura administrativă este obligatorie pentru ambele părți: obligația fostului proprietar sau a moștenitorului acestuia fiind de a formula notificarea iar obligația unității notificate fiind aceea de a o soluționa în termenul prevăzut de lege.
în condițiile în care Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, nu face nici o precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia sau dispoziția prevăzută de art. 23 din Lege, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, tribunalul, pe considerentul că plângerea ar fi prematur introdusă și inadmisibilă.
Din probatoriul administrat în cauză reiese că reclamanta, la data de 13 iunie 2001, a notificat Primăria municipiului București, prin executorul judecătoresc să-i retrocedeze, în echivalent, sub formă de titluri de valoare, imobilul din București, fapt necontestat de Primăria municipiului București care, însă, nu s-a pronunțat asupra notificării în termenul defipt de Legea nr. 10/2001 (fila 12 din dosarul nr. 2638/2004 al Judecătoriei sectorului 5 București).
Cum până la data înregistrării acțiunii în justiție, 5 martie 2004, nu s-a făcut dovada că reclamantei i-a fost soluționată notificarea într-un fel sau altul, în termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, și care, în speță, a fost depășit, este evident că, în raport cu art. 21 din Constituție, astfel cum a fost revizuită prin Legea nr. 429/2003 și cu art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, demersul judiciar al reclamantei este pe deplin justificat și în mod legal prin decizia atacată cu recurs, Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis acțiunea reclamantei, obligând pârâtul să-i răspundă la notificare.
De altfel, reprezentanta recurentului-pârât Municipiul București prin Primarul general a depus la dosar, în ședința publică din data de 28 iunie 2006, Dispoziția nr. 3898 din 21 februarie 2005 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 de Primarul general al municipiului București prin care a fost soluționată notificarea formulată de S.E. referitor la imobilul din București, înscris cu care recurentul-pârât a făcut dovada că s-a conformat obligației stabilite de instanța judecătorească prin decizia atacată cu recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6662/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5654/2006. Civil → |
|---|
