ICCJ. Decizia nr. 642/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 642.
Dosar nr. 5018/121/2006
Şedinţa publică din 5 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 5018/121/2006 pe rolul Tribunalului Galaţi, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului M.I.
În motivarea cererii s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Franţa la data de 31 august 2006 în baza Acordului de readmisie încheiat cu această ţară.
Tribunalul Galaţi, prin sentinţa civilă nr. 88 din 18 ianuarie 2007, a respins, ca nefondată, acţiunea, reţinând, în esenţă, următoarele:
Libera circulaţie a persoanelor constituie una din cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a poliţiştilor comunitari la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a produselor, serviciilor şi a capitalurilor.
Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceştia sau îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat, discriminări ce se pot referi la condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie.
Prin asigurarea unui regim nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiu comunitar, iar baza legală a acesteia o constituie art. 14 (7A) din Tratatul de la Roma, ce stabileşte piaţa internă, acesta incluzând libera circulaţie a persoanelor, art. 18 (8A) din Tratatul de la Roma, ce statuează dreptul cetăţenilor Uniunii de a circula şi de a rezida liber pe teritoriul statelor membre, art. 61 (73) şi urm. din acelaşi tratat, cuprinse sub Titlul IV (IIIA) „vize, azil, migraţie şi alte politici legale de liberă circulaţie a persoanelor" şi art. 45 din Cartea Uniunii Europene privind drepturile fundamentale.
În anul 2000, prin documentul de poziţie trimis Comisiei Europene, România a acceptat în întregime acquis-ul comunitar ce are la bază prevederile tratatelor constitutive care guvernează libertatea de circulaţie a persoanelor, precum şi faptul că instanţa naţională are obligaţia să aplice dreptul comunitar şi să-i asigure efectul direct, deplin, înlăturând, chiar din oficiu orice normă contrară internă, astfel că, în această situaţie, solicitarea reclamantei de a restrânge exercitarea dreptului la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene a pârâtei este nefondată.
De asemenea, s-a reţinut că nu sunt incidente, în speţă, motivele de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică pentru a se restricţiona de către statele membre libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de naţionalitate.
Prin Decizia civilă nr. 131 din 18 aprilie 2007, Curtea de Apel Galaţi, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Direcţia Generală de Paşapoarte, reţinând, în esenţă, următoarele:
Norma comunitară, art. 27 din Directiva 2004/38/CE, prevede că restrângerea libertăţii de circulaţie în Uniunea Europeană se poate dispune pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, pe când norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulaţie dacă cetăţeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, fără a se face nici o distincţie în ceea ce priveşte persoana cetăţeanului în cauză, respectiv dacă acesta prezintă sau nu pericol pentru motive ordinea, siguranţa sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.
În aceste condiţii, curtea a făcut aplicarea efectului direct al Directivei la situaţia de fapt din prezenta speţă, şi, în considerarea principiului supremaţiei dreptului comunitar, a constatat că aplicabilă în prezentul litigiu este norma comunitară, respectiv art. 27 şi urm. din Directivă.
Or, simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea franceză, referitoare la dreptul de şedere al pârâtului pe teritoriul Franţei nu poate fi încadrată în sfera noţiunilor de ordine, siguranţă sau sănătate publică, pentru a se putea admite acţiunea de faţă.
Cu privire la faptul că pârâtul a fost returnat anterior datei aderării, în aprecierea legislaţiei aplicabile în speţă are relevanţă momentul la care instanţa s-a pronunţat pe cererea de restrângere a dreptului la liberă circulaţie şi legislaţia aplicabilă la acel moment.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative care, fără să invoce vreun motiv de recurs, în esenţă, arată că intimatul a fost returnat din Franţa la data de 31 august 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, anterior aderării României la Uniunea Europeană.
Temeiul acţiunii l-a constituit măsura returnării şi sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005.
Arată recurenta, că singura condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie este aceea a returnării dintr-un stat cu care ţara noastră are încheiat un acord de readmisie.
Art. 25 din Constituţie prevede că „legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept", ceea ce înseamnă că libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, că trebuie să se desfăşoare potrivit unor reguli şi că aceste reguli sunt stabilite de Legea nr. 248/2005.
Dispoziţiile art. 5 din acest act normativ prevăd obligaţiile cetăţenilor români pe perioada şederii lor în străinătate, iar art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipulează că „în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora…".
Aceste îngrădiri sunt stabilite de Legea nr. 248/2005, iar autorităţile române nu pot cenzura legea altui stat sub aspectul dreptului la liberă circulaţie şi al aplicării efective a măsurilor dispuse, aşa cum este măsura returnării.
Recurenta redă conţinutul art. 38 din Legea nr. 248/2005 şi arată că, ţine de opţiunea legiuitorului să instituie anumite cerinţe specifice în care cetăţenii români pot circula în străinătate, iar art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una dintre obligaţiile ce trebuie respectate de către cetăţenii români aflaţi în străinătate.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din această lege se circumscrie situaţiilor expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât şi extern. Se precizează, că arătările din expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 sunt în acest sens şi că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a persoanelor returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituţiei, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
Se arată cum este definită libertatea de circulaţie în art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi se susţine că sancţiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora şi este justificată de interesul public.
Analizând recursul, în limita susţinerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării, care au generat drepturi şi obligaţii. Faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară.
Or, dreptul la libertatea de circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva nr. 2004/38/C.E. a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva nr. 2004/38/C.E., restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Şi art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum susţine recurenta.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/C.E., iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speţă, deoarece dispoziţiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.
Or, aşa cum corect s-a reţinut prin Decizia atacată, măsura care se cere a fi luată faţă de intimat este disproporţionată, în raport cu scopul urmărit.
Intimatul-pârât a fost returnat din Franţa pentru şedere ilegală, fără să fie judecat şi condamnat pentru săvârşirea vreunei fapte penale.
Faţă de art. 27 alin. (2) din Directiva nr. 2004/38/C.E., care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a intimatului-pârât doar pe motiv de şedere ilegală în Franţa nu ar fi respectat principiul proporţionalităţii cu scopul legitim urmărit.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 131 A din 18 aprilie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6456/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6335/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
