ICCJ. Decizia nr. 6486/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6486
Dosar nr. 6649/120/2006
Şedinţa publică din 31 octombrie 2008
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, la data de 7 martie 2005, sub nr. 1744/2005, reclamanta Ionescu Eugenia a chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Târgovişte, solicitând instanţei să dispună obligarea acesteia să-i acorde despăgubirile băneşti solicitate prin notificarea nr. 32/2001, constând în 5 miliarde lei pentru construcţia demolată; 7 miliarde lei pentru terenul preluat de stat şi 5 miliarde lei despăgubiri morale pentru trecerea imobilului în mod abuziv în proprietatea statului.
Prin sentinţa civilă nr. 678 din 6 iulie 2005aaceleiaşiinstanţe, s-arespinsacţiuneaformulată dereclamantă, caneîntemeiată.
Instanţa a reţinut în pronunţarea acestei soluţii că reclamanta împreună cu soţul acesteia, în prezent decedat, au depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 la Primăria municipiului Târgovişte, prin care au solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul construcţie demolată şi teren în suprafaţă de 403mp, situat în Târgovişte. Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 254/1979, comisia din cadrul primăriei considerând că notificarea este întemeiată şi admiţând-o în principiu, conform procesului verbal din 13 octombrie 2004. Prin acest document, s-a hotărât acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu art. 11 din Legea nr. 10/2001, ţinându-se seama că imobilul a fost expropriat prin decret prezidenţial. Evaluarea imobilului a fost făcută de aceeaşi comisie, în conformitate cu dispoziţiile HG nr. 498/2003, stabilindu-se o valoare de 32.963 dolari SUA, contestată de către reclamantă.
A mai constatat prima instanţă că este neîntemeiată critica părţii referitoare la preluarea imobilului fără titlu, caz care ar atrage incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, deoarece din actele dosarului, respectiv decretul de expropriere şi anexele acestuia, rezultă că imobilele au fost expropriate cu plata unor despăgubiri prevăzute de legislaţia de la acea dată. Ca atare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a reţinut şi pârâta la stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent.
Deşi reclamanta a contestat acest cuantum, nu a solicitat efectuarea unui raport de expertiză care să confirme punctul său de vedere, depunând un raport de expertiză extrajudiciară, întocmit la 21 iunie 1982, care putea constitui material documentar pentru o expertiză judiciară.
De asemenea, petiţionara nu a optat pentru măsurile reparatorii prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001, respectiv titluri de valoare nominală sau acţiuni la societăţile comerciale şi nu a aşteptat nici emiterea deciziei motivate a primarului, după emiterea avizului de către D.G.F.P., conform art. 29 din aceeaşi lege.
În plus, reclamanta a formulat o plângere întemeiată pe acelaşi act normativ şi soluţionată prin sentinţa civilă nr. 523 din 2 septembrie 2002 a Tribunalului Dâmboviţa, în sensul respingerii acesteia ca prematur introdusă, în raport de faptul că nu a fost emisă dispoziţie de soluţionare a notificării, iar restituirea în natură nu este posibilă.
Prin Decizia civilă nr. 1013 din 11 octombrie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei civile sus-menţionate, reluându-se, în esenţă, argumentele primei instanţe în soluţionarea cauzei.
Prin Decizia civilă nr. 4283 din 2 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de către reclamantă împotriva deciziei civile de mai sus, s-a admis apelul declarat de aceeaşi parte împotriva sentinţei civile nr. 678 din 6 iulie 2005 a Tribunalului Dâmboviţa, s-a desfiinţat această din urmă hotărâre şi s-a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Înalta Curte a constatat că instanţele de fond au încălcat prevederile art. 129 alin. (5) teza a II-a C. proc. civ., care îi obligă pe judecători să ordone administrarea probelor necesare soluţionării litigiului, chiar dacă părţile se împotrivesc.
În speţă, instanţele erau datoare să administreze proba cu expertiză, cu atât mai mult cu cât la dosar era depusă o expertiză extrajudiciară, la care au făcut referire în considerentele hotărârilor pronunţate.
Din încheierile întocmite în dosarul primei instanţe nu rezultă că s-ar fi acordat cuvântul asupra probelor de care părţile înţeleg să se servească, astfel încât acestea nici nu au fost încuviinţate, în condiţiile art. 167 C. proc. civ.
Instanţa de apel nu a procedat ca instanţă devolutivă a procesului şi a soluţionat cauza la primul termen, încălcând dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care o obligau să verifice, în limitele cererii de apel, aplicarea legii de către prima instanţă.
Cu atât mai mult cu cât, prin motivele de apel fuseseră formulate critici sub acest aspect, Curtea trebuia să aprecieze asupra legalităţii administrării probelor în primă instanţă.
Neadministrarea probelor necesare pentru aflarea adevărului în cauză poate fi asimilată unor acte îndeplinite cu neobservarea formelor legale, privind obligaţiile ce le revin judecătorilor, de natură să fi provocat reclamantei o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor de procedură săvârşite în aceste condiţii.
Recursul a fost admis în temeiul art. 304 pct. 5 din acelaşi cod, reţinându-se totodată că neadministrarea probelor echivalează cu o necercetare a fondului cauzei. În continuare, prin aplicarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., s-a admis apelul declarat de reclamantă şi a fost desfiinţată sentinţa, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Instanţa de recurs a mai precizat, în considerente, necesitatea efectuării unei expertize care să determine cuantumul măsurilor reparatorii la care este îndreptăţită partea şi să analizeze şi celelalte aspecte invocate în calea de atac, în legătură cu restituirea în natură a unei părţi din teren.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, sub nr. 6649/120/2006, iar prin sentinţa civilă nr. 1279 din 2 octombrie 2006 a acestei instanţe, s-a respins acţiunea formulată de reclamantă , ca rămasă fără obiect.
Tribunalul a reţinut că în dosar s-a depus dispoziţia nr. 1138 din 27 ianuarie 2006 emisă de Primăria municipiului Târgovişte, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul construcţie şi teren în suprafaţă de 403mp, contestată de către reclamantă într-un alt dosar, aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti.
În raport de obiectul dedus judecăţii, de probele administrate şi de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, precum şi de faptul că s-a emis dispoziţie de acordare a despăgubirilor băneşti, contestată în ceea ce priveşte cuantumul acestora într-un alt dosar, prima instanţă a reţinut că litigiul a rămas fără obiect.
Referitor la despăgubirile morale, Tribunalul a constatat că procedura de restituire a proprietăţii este instituită printr-o lege specială, iar eventualele pretenţii ale reclamantei în legătură cu acest aspect pot forma obiectul unui alt dosar, care să se desfăşoare între alte părţi.
Prin Decizia civilă nr. 78 din 7 martie2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de către reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe, care a fost schimbată în tot, în sensul că s-a admis în parte contestaţia formulată de aceasta, s-a anulat adresa nr. 2338 a din 8 februarie 2005 emisă de Primăria municipiului Târgovişte şi a fost determinat cuantumul despăgubirilor la care este îndreptăţită partea, la suma de 268.975 lei pentru construcţie şi anexele gospodăreşti, stabilită prin raportul de expertiză construcţii N.R. şi la 1.283.279 lei pentru terenul de 403mp, imobil situat în municipiul Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, stabilită prin raportul de expertiză topo A.C., titlurile de despăgubire urmând a fi admise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, până la concurenţa acestor sume, conform art. 16 alin. (8) şi (9) din Capitolul V al legii speciale. Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere formulate de reclamantă privind restituirea în natură a terenului de 40mp, identificat prin raportul de expertiză A.C. şi acordarea de despăgubiri morale.
Instanţa de apel a constatat că despăgubirile propuse de comisia internă,constituită în baza Legii nr. 10/2001, nu sunt stabilite în raport de valoarea de piaţă a imobilelor, motiv pentru care vor fi reţinute valorile stabilite prin cele două expertize efectuate în apel, conform art. 10 alin. (8) şi (9) din acelaşi act normativ, care stabilesc drept criteriu de calcul cel referitor la valoarea de piaţă.
Solicitarea reclamantei de a i se plăti despăgubirile nu poate fi admisă deoarece acestea se acordă în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (8) şi (9) din Cap.V.
Cererea de restituire în natură a suprafeţei de teren de 40mp, identificată prin raportul de expertiză A.C., este neîntemeiată deoarece prin notificarea nr. 32/2001 nu s-a solicitat restituirea în natură a unei părţi din teren, ci doar acordarea de despăgubiri băneşti. În plus, această pretenţie a fost respinsă în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 497 din 7 aprilie 2006 a Tribunalului Dâmboviţa, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 418 din 4 decembrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, respectiv prin Decizia nr. 3508 din 2 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Neîntemeiat este şi capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale pentru suferinţele cauzate în urma exproprierii imobilului întrucât procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001 este derogatorie de la dreptul comun şi nu prevede acordarea despăgubirilor morale.
Împotriva acestei decizii civile au declarat recurs ambele părţi.
Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea pentru următoarele motive:
Afirmaţia instanţei că s-ar fi procedat la exproprierea imobilului în baza Decretului nr. 254/1979 este falsă deoarece decretul nu a fost emis de Consiliul de Stat şi nu a fost publicat în Buletinul Oficial; în concluzie, terenul şi casa au fost preluate fără titlu şi trebuie să fie retrocedate, conform Legilor nr. 10/2001 şi 247/2005.
Dovada inexistenţei exproprierii este determinată de chitanţele de plată a impozitului de către reclamantă până în anul 1985.
De asemenea, reclamanta nu deţine nici hotărâre judecătorească de preluare a bunului în litigiu, ceea ce însemnă că este în continuare proprietara acestuia.
În mod greşit nu s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de teren ocupată de cele 4 garaje, identificată prin expertiza topo, fiind, astfel, încălcate cele două acte normative invocate mai sus.
După apariţia Legii nr. 247/2005, reclamanta a formulat cerere către primărie, în termen legal, solicitând restituirea terenului, în baza art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată. Prin Decizia nr. 3508 din 2 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a respins în mod nelegal recursul declarat în dosarul respectiv, deşi reclamanta solicitase suspendarea cauzei până la efectuarea expertizei topo admisă.
Sumele de bani stabilite pentru construcţie şi anexele gospodăreşti nu reprezintă o restituire integrală deoarece nu s-a respectat criteriul valorii de piaţă a imobilului, expertul procedând la reactualizarea unei valori din 1962. De asemenea, suma nu a fost reactualizată conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu indicele de inflaţie.
Respingerea cererii de acordare a despăgubirilor morale este nelegală deoarece daunele trebuie să se compună din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului pentru nefolosirea bunului, plus beneficiile materiale care se puteau obţine prin închirierea spaţiilor, casa fiind amplasată într-o zonă cu mare vad comercial.
Recurenta pârâtă a criticat Decizia pentru următoarele motive:
Stabilind cuantumul despăgubirilor ce se cuvin reclamantei, instanţa a încălcat dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care reglementează în mod expres procedura de determinare şi de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de legislaţia în materie.
Conform art. 16 din Titlul VII, determinarea cuantumului despăgubirilor şi emiterea titlurilor de despăgubire reprezintă atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel, în mod corect a fost emisă dispoziţia Primarului nr. 1138/2006, prin care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei la acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Obligarea Comisiei Centrale la plata unor despăgubiri a fost dispusă de către instanţă cu nesocotirea procedurii legale, potrivit căreia instanţa de judecată, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, poate soluţiona doar contestaţia persoanei nemulţumite de cuantumul despăgubirilor stabilite prin Decizia entităţii precizate (art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).
Deşi instanţa de casare a dispus completarea probatoriului cu dovezile necesare determinării cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel trebuia să ţină seama că, la momentul pronunţării hotărârii sale, legislaţia în materie suferise modificări şi că noua reglementare era diferită esenţial de cea prin care autorităţile locale învestite cu soluţionarea notificărilor aveau şi obligaţia stabilirii sumei în limita căreia se acordau titluri de valoare nominală sau acţiuni persoanelor îndreptăţite.
Dispoziţiile legii noi sunt de imediată aplicare, Curtea de Apel obligând Comisia Centrală la plata unor despăgubiri fără a se parcurge anterior procedura prealabilă administrativă de determinare a cuantumului lor, în condiţiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi fără ca această entitate să aibă calitate procesuală în prezentul litigiu.
Recurenta pârâtă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea în parte a deciziei civile, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul de a se respinge şi capătul de cerere privind stabilirea cuantumului despăgubirilor ce se cuvin reclamantei.
Ambele părţi au depus întâmpinări la recursurile formulate în cauză, prin care au solicitat respingerea acestor căi de atac, ca nefondate.
Analizând Decizia civilă atacată, în raport de motivele de recurs şi din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Susţinerile recurentei reclamante cu privire la natura preluării imobilului de către stat şi la consecinţele acesteia privind păstrarea bunului în proprietatea părţii sunt nerelevante din perspectiva modalităţii de acordare a măsurilor reparatorii.
Astfel, indiferent că preluarea bunului în baza Decretului de expropriere nr. 254/1979 constituie o preluare cu sau fără titlu valabil, restituirea în natură a terenului (construcţia preluată fiind demolată) este condiţionată de neocuparea acestuia de construcţii noi, autorizate, de servituţi legale sau alte amenajări de utilitate publică, în condiţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. Or, conform deciziei civile nr. 418 din 4 decembrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 3508 din 2 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, pronunţată într-un alt proces desfăşurat între aceleaşi părţi, s-a menţinut soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii formulate de reclamantă, având ca obiect restituirea în natură a terenului pretins liber în prezentul litigiu, în suprafaţă de 40mp. Printre altele, Curtea de Apel a reţinut că terenul respectiv este ocupat de căi de acces şi blocuri de locuinţe, reclamanta nedovedind că pe teren sunt construite 4 garaje.
Hotărârea judecătorească sus-menţionată se bucură de putere de lucru judecat în condiţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 C. civ., astfel încât situaţia juridică actuală a imobilului nu mai poate fi repusă în discuţie în prezentul dosar, consecinţa fiind cea a imposibilităţii restituirii în natură a bunului. Ca atare, faţă de ocuparea terenului cu construcţii definitive, de utilitate publică, şi de caracterul irevocabil al hotărârii prin care s-a respins în celălalt proces cererea de restituire în natură a terenului, în mod corect, instanţa de apel a considerat că nu este posibilă o asemenea modalitate de reparaţie, măsurile reparatorii urmând a se stabili prin echivalent.
În ceea ce priveşte legalitatea soluţiei pronunţate prin Decizia nr. 3508 din 2 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, aceasta vizează un alt dosar şi nu poate fi examinată în prezenta cale de atac formulată de reclamantă. Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat deja, hotărârea aparţine unei instanţe de recurs, este irevocabilă conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. şi se bucură de prezumţia absolută irefragabilă de adevăr, aspectele constate în cuprinsul său neputând fi supuse din nou dezbaterii părţilor, cu consecinţa modificării celor reţinute de instanţa respectivă.
În ceea ce priveşte cuantumul în limitele căruia urmează să fie acordate despăgubirile prin echivalent, instanţa a avut în vedere rapoartele de expertiză întocmite în cauză şi care au respectat criteriile prevăzute de lege pentru stabilirea valorii acestora, respectiv valoarea de piaţă de la data soluţionării notificării, din care s-a scăzut valoarea actualizată a despăgubirilor primite pentru imobil, conform art. 11 alin. (5), (6) şi (7) din Legea nr 10/2001, republicată. Modalitatea de calcul rezultă cu claritate din cele două rapoarte de expertiză (filele 49-53, 156-161 dosar apel).
Pe de altă parte, aplicarea coeficientului de actualizare, în condiţiile art. 11 alin. (1) din actul normativ arătat mai sus, invocată în cererea de recurs, vizează suma de bani încasată de proprietarul deposedat cu ocazia preluării bunului şi care se deduce din valoarea despăgubirilor în echivalent cuvenite ca urmare a imposibilităţii restituirii în natură a imobilului. Expertul în construcţii a respectat dispoziţiile enunţate, scăzând din valoarea măsurilor reparatorii suma încasată de soţul reclamantei la 3 iulie 1985, de 77.363 lei, actualizată conform legislaţiei în vigoare, rezultând o valoare finală de 45.993 lei a despăgubirilor respective, dedusă din valoarea de piaţă a imobilului-construcţie.
De asemenea, valorile stabilite prin cele două expertize şi contestate de recurentă au caracter provizoriu, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din subordinea Cancelariei Primului-Ministru revenindu-i atribuţia stabilirii finale a despăgubirilor care se acordă potrivit Legii nr. 247/2005, în condiţiile art. 13 cu referire la art. 16 alin. (7) din Titlul VII, Capitolul V al acestei legi.
În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de reclamantă, în mod corect, Curtea de Apel a respins această cerere, ca neîntemeiată, având în vedere că despăgubirile respective nu pot fi solicitate în procedura specială a Legii nr. 10/2001, care nu prevede vreo modalitate de reparaţie pentru asemenea daune. În plus, litigiul privind eventualul prejudiciu suferit de reclamantă ca urmare a preluării bunului trebuie să se desfăşoare într-un anumit cadru procesual, în care justifică legitimare procesuală pasivă cel care a procedat la măsura abuzivă, prin reprezentantul său legal. Or, o asemenea persoană nu a fost chemată în judecată în procesul de faţă, pretenţiile reclamantei neputându-se verifica în absenţa celui răspunzător de eventualul prejudiciu, prin reprezentantul său legal.
Pe de altă parte, enumerând în cererea de recurs pretenţiile solicitate cu titlu de daune morale, recurenta reclamantă schimbă obiectul cererii de chemare în judecată, solicitând alte pretenţii decât cele cerute în dosarul de fond şi care, în realitate, au natura unor daune materiale (echivalentul lipsei de folosinţă a imobilului, cheltuielile de întreţinere efectuate în plus în actuala locuinţă a reclamantei, situată la bloc, beneficiul nerealizat, constând în veniturile ce ar fi putut să fie obţinute de parte prin închirierea construcţiei). Toate aceste pretenţii reprezintă cereri noi, în condiţiile art. 316 cu referire la art. 294 alin. (1) C. proc. civ. deoarece nu au format obiectul solicitărilor formulate prin cererea de chemare în judecată, neputând fi analizate direct în recurs.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că Decizia atacată de reclamantă a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, expuse pe parcursul prezentelor considerente, aşa încât, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de această parte, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) din cod.
Susţinerile recurentei pârâte Primăria municipiului Târgovişte sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Astfel, cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, având valoarea unei contestaţii faţă de cuantumul despăgubirilor propuse de pârâtă prin adresa nr. 2338 a din 8 februarie 2005 pentru imobilul în litigiu.
Dispoziţia nr. 1138 din 27 ianuarie 2006 emisă ulterior introducerii acţiunii în dosarul de faţă nu face obiectul prezentului litigiu, astfel încât legalitatea sa nu poate fi examinată în recursul de faţă. De altfel, contestaţia formulată de reclamantă împotriva dispoziţiei respective a fost soluţionată în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 497 din 7 aprilie 2006 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în dosarul nr. 2000/2006, rămasă definitivă prin Decizia nr. 418 din 4 decembrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti şi irevocabilă prin Decizia nr. 3508 din 2 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în sensul respingerii acţiunii.
Cum prin dispoziţia nr. 1138 din 27 ianuarie 2006 nu s-a stabilit decât dreptul reclamantei la despăgubiri pentru imobilul din prezentul litigiu, nu şi cuantumul lor, menţionarea limitelor valorice ale acestora în prezentul dosar nu afectează puterea de lucru judecat a hotărârii prin care s-a soluţionat irevocabil contestaţia îndreptată împotriva dispoziţiei emise de Primărie.
Faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată în dosarul de faţă, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, aşa cum deja s-a arătat, instanţa, în baza principiului plenitudinii de competenţă, are posibilitatea de a cenzura limitele valorice ale despăgubirilor propuse de pârâtă în faza procedurii administrative, prealabil emiterii dispoziţiei nr. 1138/2006 şi contestate într-un alt dosar.
Astfel, potrivit art. 16 din Capitolul V Titlul VII din Legea nr. 247/2005, se predau Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, deciziile sau dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, în care s-au consemnat sume de bani care urmează să fie acordate ca despăgubire, respectiv notificările care nu au fost soluţionate în sensul arătat la prima ipoteză, până la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat.
Interpretând textul de lege indicat mai sus, Înalta Curte, prin Decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007, a stabilit că prevederile art.16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor sau dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
În motivarea deciziei, Înalta Curte a reţinut că, din perspectiva reglementării de ansamblu a conţinutului art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi, nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul lor, neatacate în instanţă în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 26 după modificare.
Deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost atacate ulterior pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanţelor de judecată, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.
În plus, în măsura în care contestaţiile formulate împotriva notificărilor soluţionate înainte de intrarea în vigoare a noii legi privesc nu numai îndreptăţirea persoanelor la măsuri reparatorii, ci şi natura sau întinderea lor, instanţele se vor pronunţa asupra contestaţiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competenţă.
Aceasta înseamnă că instanţa are obligaţia de a pronunţa şi asupra aspectelor sus menţionate, dacă se formulează critici în legătură cu natura sau întinderea măsurilor de restituire.
În speţă, astfel cum deja s-a arătat, adresa nr. 2338 a din 8 februarie 2005, atacată în prezentul dosar, a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (publicată în M.Of. nr. 653 din 22 iulie 2005) şi contestată în instanţă prin cererea introdusă la 7 martie 2005.
Ca atare, din perspectiva art. 16 din Titlul VII al actului normativ enunţat mai sus şi a deciziei pronunţate în interesul legii, instanţele aveau competenţa de a stabili şi limitele valorice ale despăgubirilor, Curtea de Apel pronunţând o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor legale în materie evocate.
Pe de altă parte, atacarea deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi participarea acestui organism în proces, în raport de dispoziţiile soluţionarea notificării, potrivit acestei legi, în timp ce dispoziţiile art. 19 din actul normativ menţionat mai sus sunt incidente în cazul atacării deciziei finale privind valoarea despăgubirilor, arătate în titlurile de despăgubire, care reprezintă actul Comisiei Centrale şi care nu formează obiect al prezentului dosar.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că Decizia recurată este pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a legii şi din perspectiva criticilor formulate de pârâtă, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de aceasta, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta Ionescu Eugenia şi de pârâta Primăria municipiului Târgovişte împotriva deciziei nr. 78 din 7 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 31 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6648/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6024/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
