ICCJ. Decizia nr. 6571/2006. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6571
Dosar nr.40809/3/2006
Şedinţa publică din 11 octombrie 2007
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 40809/3 din 23 noiembrie 2006, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul I.Ş., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restrângerea dreptului la liberă circulaţie, privind pe acesta, pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost returnat din Italia, la data de 23 septembrie 2006, în baza acordului dintre cele două state privind readmisia persoanelor aflate în situaţia ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 24 din 9 februarie 2007, a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că pârâtul a fost returnat din Italia ca urmare a faptului că a depăşit limitele legalităţii şederii pe teritoriul unui stat fără viză.
La 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniunea Europeană, astfel că normele europene devin drept intern, născând în favoarea pârâtului un drept nou, respectiv acela de a circula liber şi nelimitat în spaţiul Uniunii Europene, fără necesitatea acordului statului pe teritoriul căruia se află, exprimat prin viză de şedere.
O limitare a dreptului la libera circulaţie pentru încălcări de legislaţie anterioară ar conduce la negarea acestui drept, iar pe de altă parte, ar încălca dreptul la libera circulaţie, drept consfinţit, de asemenea, prin legislaţia europeană.
Returnarea pârâtului din Italia, în baza acordului dintre România şi această ţară privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistenţa unei ingerinţe atât de semnificative în libertatea de circulaţie a pârâtului.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, tribunalul a apreciat că textele cuprinse în Legea nr. 248/2005, care se referă la libera circulaţie a cetăţenilor români sunt în contradicţie cu dispoziţiile art. 2 parag. 2-4 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Prin Decizia civilă nr. 254/A din 25 aprilie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Direcţia Generală de Paşapoarte, reţinând următoarele:
În speţă, se pune problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetăţeanului şi anume, dreptul la liberă circulaţie (art. 25 din Constituţia României), în componentă ce implică dreptul de a părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul statelor Uniunii Europene până la data aderării României la Uniunea Europeană, respectiv pe teritoriul Italiei, începând cu data aderării.
În raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, instanţa este obligată să cerceteze compatibilitatea legii interne privind libera circulaţie a persoanelor cu pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, nefiind ţinută de a aplica în litera lor doar dispoziţiile legii interne, în speţă Legea nr. 248/2005.
În ceea ce priveşte raportul dintre legislaţia naţională şi legislaţia comunitară, instanţa a făcut aplicarea principiilor de interpretare stabilite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, în special supremaţia dreptului comunitar şi a obligaţiei de a nu se aplica dreptul naţional contra dreptului comunitar, precum şi a dispoziţiunilor art. 148 din Constituţia României, potrivit căruia „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare ale legii interne, cu respectarea actului de aderare".
În raport de aceste dispoziţii legale, instanţa română trebuie să aprecieze necesitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie prin raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei astfel de măsuri.
Art. 25 din Constituţia României stabileşte că persoanele având cetăţenia română au dreptul la libera circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, iar excepţiile de la această regulă se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât şi din cuprinsul legislaţiei comunitare, art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
Or, legea internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie dacă cetăţeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, în timp ce art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede în mod limitativ doar trei situaţii în care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie a persoanelor şi anume afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
Din actele dosarului, rezultă că pârâtul nu a respectat condiţiile prevăzute de legea italiană referitoare la dreptul de şedere pe teritoriul acestui stat, faptă ce nu poate fi încadrată în sfera noţiunilor de ordine, siguranţă sau sănătate publică pentru a se considera că acţiunea este întemeiată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative care, fără să invoce vreun motiv de recurs, în esenţă arată că intimatul a fost returnat din Italia în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, anterior aderării României la Uniunea Europeană, iar autorităţile române nu pot cenzura măsura referitoare la returnare.
Temeiul acţiunii l-a constituit măsura returnării şi sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005.
Arată recurenta, că singura condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie este aceea a returnării dintr-un stat cu care ţara noastră are încheiat un acord de readmisie.
Art.25 din Constituţie prevede că „legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept", ceea ce înseamnă că libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, că trebuie să se desfăşoare potrivit unor reguli şi că aceste reguli sunt stabilite de Legea nr. 248/2005.
Dispoziţiile art. 5 din acest act normativ prevăd obligaţiile cetăţenilor români pe perioada şederii lor în străinătate, iar art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipulează că „În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora...".
Aceste îngrădiri sunt stabilite de Legea nr. 248/2005, iar autorităţile române nu pot cenzura legea altui stat sub aspectul dreptului la liberă circulaţie şi al aplicării efective a măsurilor dispuse, aşa cum este măsura returnării.
Recurenta redă conţinutul art. 38 din Legea nr. 248/2005 şi arată că ţine de opţiunea legiuitorului să instituie anumite cerinţe specifice în care cetăţenii români pot circula în străinătate, iar art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una dintre obligaţiile ce trebuie respectate de către cetăţenii români aflaţi în străinătate.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din această lege se circumscrie situaţiilor expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât şi extern. Se precizează, că arătările din expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 sunt în acest sens şi că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a persoanelor returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituţiei, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
Se arată cum este definită libertatea de circulaţie în art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi se susţine că sancţiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora şi este justificată de interesul public.
Pe de altă parte, România a negociat prin Tratatul de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, o perioadă de tranziţie de 2 până la 7 ani, începând cu 1 ianuarie 2007, la capitolul privind libera circulaţie a persoanelor, astfel că unele state membre pot continua să aplice restricţii pentru cetăţenii noilor state pe o perioadă de 2 ani după aderare.
Analizând recursul, în limita susţinerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării, care au generat drepturi şi obligaţii. Faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară.
Or, dreptul la libertatea de circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Şi art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum susţine recurenta.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005, trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speţă, deoarece dispoziţiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.
Or, aşa cum corect s-a reţinut prin Decizia atacată, măsura care se cere a fi luată faţă de intimat este disproporţionată, în raport cu scopul urmărit.
Intimatul-pârât a fost returnat din Italia pentru şedere ilegală, fără să fie judecat şi condamnat pentru săvârşirea vreunei fapte penale.
Faţă de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a intimatului-pârât doar pe motiv de şedere ilegală în Italia nu ar fi respectat principiul proporţionalităţii cu scopul legitim urmărit.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei-reclamante în sensul că dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor noilor state membre ale Uniunii Europene a fost restricţionat pe o perioadă de 2 ani după aderare, potrivit Tratatului de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, este nefondată, deoarece potrivit Anexei VII la Tratatul de Aderare „până la sfârşitul unei perioade de doi ani după data aderării, actualele state membre vor aplica măsuri de drept intern sau măsuri rezultate din acordurile bilaterale, care reglementează accesul resortisanţilor români pe piaţa forţei de muncă din fiecare din aceste state".
Deci, anumite state ale Uniunii Europene pot să aplice restricţii pentru cetăţeni noilor state membre ale Uniunii, după aderare, pe o perioadă de 2 ani, cu privire la exercitarea dreptului la muncă şi nu la exercitarea dreptului la libera circulaţie.
Pentru aceste considerente, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 254 A din 25 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6740/2006. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 6562/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
