ICCJ. Decizia nr. 6740/2006. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6740
Dosar nr. 44046/3/2006
Şedinţa publică din 17 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat instanţei să dispună restrângerea dreptului pârâtului D.I.B. la liberă circulaţie în statele membre ale Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din Spania la data de 7 noiembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Legea nr. 45/1997, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 38 lit. a) şi ale art. 52 din Legea nr. 248/2005.
Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 18 din 8 ianuarie 2007, a respins acţiunea ca nefondată.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei civile nr. 241 din 13 aprilie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că odată cu intrarea României în Uniunea Europeană au devenit aplicabile cetăţenilor români prevederile Directivei 2004/38/CE care impune multă precauţie în limitarea dreptului la liberă circulaţie, doar pentru situaţii extreme ce ţin de motive de ordine publică sau de siguranţă publică sau pentru situaţii în care beneficiarii dreptului de şedere au devenit o sarcină excesivă pentru sistemul de asistenţă socială.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs apelanta reclamantă Direcţia Generală de Paşapoarte, criticând-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive încadrabile în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
- Art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu condiţionează instituirea restricţiei dreptului la liberă circulaţie decât de returnare prin acordul de readmisie, dar şi nu şi de verificarea procedurii şi a condiţiilor în care s-a dispus returnarea care nu pot fi cenzurate de autorităţile române.
- Dreptul la liberă circulaţie nu este absolut, ci trebuie realizat în concordanţă cu condiţiile impuse de legea naţională (Legea nr. 248/2005, cu privire la care Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 901/2006, a stabilit că se circumscrie situaţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie) şi tratatele la care România a aderat şi care fac astfel parte din dreptul intern.
- Art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005 nu au o aplicabilitate temporară, nu au fost modificate prin nici un alt act normativ şi nu există nici un impediment legal ca aceste texte să fie aplicabile începând cu 1 ianuarie 2007.
Recursul este nefondat.
La data pronunţării sentinţei tribunalului şi a deciziei recurate România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi şi obligaţii, cetăţenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene cetăţeni ai Uniunii Europene şi beneficiari ai dreptului de liberă circulaţie în aceleaşi condiţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme şi reguli comunitare, în speţă prezentând relevanţă normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor.
Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă contravenţională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile.
Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.
Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Deşi, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat în jurisprudenţa sa superioritatea şi efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre", precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistenţe a unei legi naţionale incompatibile şi pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile" (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978).
Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanţelor judecătoreşti române respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiţie a statuat că dispoziţiile unei directive sunt direct aplicabile, în absenţa unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiţionate şi suficient de precise pentru a permite instanţelor judecătoreşti să le aplice aşa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 şi dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne şi cele comunitare există neconcordanţe, cele comunitare fiind mai favorabile şi suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român chemat în judecată la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Spania la data de 7 noiembrie 2006 „pe motiv de şedere ilegală", motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 241 din 13 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 680/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6571/2006. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
