ICCJ. Decizia nr. 665/2006. Civil. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 665.
Dosar nr. 808/1/2006
Şedinţa publică din 6 iulie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 14 aprilie 2005, reclamanta Autoritatea Naţională a Vămilor i-a chemat în judecată în calitate de pârâţi pe A.G. şi M.A. solicitând ca aceştia să fie obligaţi la plata sumei de 32.504.308.167 lei cu titlu de despăgubiri ce reprezintă datorie vamală, majorări de întârziere şi penalităţi calculate până la data 5 aprilie 2005 şi în continuare până la plata efectivă a acestora.
Temeiul de drept al acţiunii, menţionat de reclamantă îl constituie art. 998, art. 999 C. civ.
Prin sentinţa nr.543 din 7 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Arad, secţia civilă, a fost respinsă ca tardivă acţiunea formulată de reclamanta Autoritatea Naţională a Vămilor. Totodată, reclamanta a fost obligată la câte 50.000.000 lei cheltuieli de judecată pârâţilor.
În pronunţarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut că natura litigiului cu care a fost investită este civilă, acţiunea fiind întemeiată de reclamantă pe dispoziţiile art. 998, art. 999 C. civ.
S-a avut în vedere situaţia de fapt menţionată în cererea de chemare în judecată, în raport de care s-a analizat excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune invocată de pârâţi prin întâmpinare.
Astfel, tribunalul a reţinut că SC B.I.B. SA a beneficiat de facilităţile vamale prevăzute de art. 13 din Legea nr. 35/1991, fiind scutiţi de plata taxelor vamale în perioada 20 martie 1995-20 martie 1997 pentru importurile necesare producţiei de bere, iar în perioada 26 martie 1996-26 februarie 1998 pentru importurile necesare producţiei de malţ.
SC B.I.B. SA cu adresa nr. 2722 din 6 mai 1996 a solicitat Direcţiei Vamale Arad precizări cu privire la data de la care poate beneficia de facilităţile vamale prevăzute de art. 13 din Legea nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine având în vedre că la data de 26 februarie 1996 a pus în funcţiune un nou obiectiv, respectiv o fabrică pentru producerea malţului.
Direcţia regională vamală Arad, prin adresa nr. 2801 din 31 mai 1996 a comunicat societăţii menţionate că pentru noul obiectiv (fabrica de malţ) beneficiază de facilităţi vamale pentru importurile de materii prime timp de 2 ani cu începere de la data de 28 februarie 1996, primul import efectuat de societate. Această adresă a fost semnată de pârâtul A.G. ce ocupă funcţia de director al Direcţiei regionale vamale Arad şi de pârâta M.A., şef serviciu proceduri.
În perioada 15 februarie 1999-18 mai 1999, inspectorii Biroului de control interior şi inspecţie vamală Arad au efectuat un control al importurilor scutite de plata taxelor vamale în baza Legii nr. 35/1991 pentru operaţiunile comerciale derulate în intervalul 1994-1999 de către SC B.I.B. SA.
În timpul verificărilor, cu adresa nr. 9640 din 23 aprilie 1999, Direcţia juridică, legislaţie vamală şi acorduri din cadrul Direcţiei Generale a Vămilor a comunicat Brigăzii de control că societăţile comerciale pot beneficia de facilităţile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 35/1991 o singură dată pe o perioadă de 2 ani, indiferent de numărul obiectivelor de producţie puse în funcţiune.
Ca urmare a controlului efectuat s-a constatat că SC B.I.B. SA a beneficiat de facilităţile vamale pe o perioadă mai mare decât cea prevăzută de lege. S-a întocmit proces-verbal de control şi acte constatatoare ale debitului ce trebuia acoperit de societatea comercială.
SC B.I.B. SA a contestat în instanţă actele constatatoare ale datoriei vamale, iar în final, Ministerul Finanţelor Publice prin Decizia nr. 339 din 31 mai 2002 a exonerat societatea de plata debitului de 14.313.131.271 lei prevăzut în actele constatatoare nr. 700-767/2 februarie 1999.
Reclamanta a luat cunoştinţă de Decizia nr. 339 din 31 mai 2002 a Ministerului la data de 3 iunie 2002 şi a formulat acţiunea de faţă împotriva pârâţilor A.G. şi M.A. ce au semnat adresa nr. 2801 din 31 mai 1996 către SC B.I.B. SA, care a făcut posibilă scutirea de plata taxelor vamale pe o perioadă mai mare de 2 ani cât prevedea Legea nr. 35/1991.
Tribunalul a stabilit că adresa nr. 2801 din 31 mai 1996 semnată de pârâţi a determinat încheierea raportului nr. 93 din 17 august 1999 al Direcţiei Generale a Vămilor prin care se constată de către organul de control prejudiciul pretins prin acţiune de reclamantă.
Astfel, termenul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este data de 17 august 1999 când Direcţia Generală a Vămilor a încheiat raportul menţionat şi a luat cunoştinţă de existenţa prejudiciului.
Ca urmare, instanţa de fond având în vedere dispoziţiile art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă a constatat că dreptul material pentru exercitarea acţiunii de către reclamantă s-a prescris prin depăşirea termenului general de 3 ani calculat de la data de 17 august 1999 până la înregistrarea acţiunii, 14 aprilie 2005, şi drept consecinţă a respins acţiunea ca tardiv formulată.
Apelul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva sentinţei tribunalului a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 1787 din 12 octombrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă. Apelanta a fost obligată să plătească intimaţilor câte 15.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a constatat că tribunalul a reţinut corect împrejurarea că termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la data de 17 august 1999 când prin actul de control nr. 93/1999 s-a stabilit atât existenţa prejudiciului cât şi persoanele vinovate. În raport de data menţionată, acţiunea introdusă de reclamantă la data de 14 aprilie 2005 este tardivă ca urmare depăşirii termenului general de prescripţie.
Din oficiu, analizând sentinţa primei instanţe, curtea de apel a reţinut că la data constatării prejudiciului, potrivit art. 108 din OUG nr. 16/1998 privind statutul personalului vamal erau aplicabile dispoziţiilor vechiului cod al muncii, astfel că recuperarea prejudiciului de la pârâţi se putea face doar prin emiterea unei decizii de imputare şi nu pe calea unei acţiuni civile care este inadmisibilă.
În termenul prevăzut de lege, împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională a Vămilor invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând casarea hotărârii cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Recurenta susţine în esenţă că prin interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente cauzei s-a considerat de către instanţa de apel că acţiunea civilă de faţă este inadmisibilă.
Astfel, se menţionează că prejudiciul constatat de organele de control vamal s-a produs bugetului de stat şi nu în patrimoniul recurentei, aşa încât recuperarea debitului se putea face numai pe calea acţiunii civile întemeiată pe dispoziţiile art. 998, art. 999 C. civ.
Acest mod de recuperare a pagubei este admis şi de dispoziţiile Legii nr. 53/2003 (noul cod al muncii) în coroborare cu prevederile OUG nr. 10 din 18 martie 2004 privind statutul personalului vamal.
Printr-o a doua critică recurenta consideră că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 raportat la situaţia de fapt, din care rezultă că a luat cunoştinţă de posibilitatea recuperării debitului de la intimaţii-pârâţi, angajaţii săi, doar la data de 3 iunie 2002 când prin Decizia Ministerului Finanţelor Publice societatea importatoare a fost exonerată de la plata debitului de 14.313.131.271 lei.
Sub acest aspect, nelegal s-a constatat că termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data de 17 august 1999 când s-a întocmit actul de control prin care s-a stabilit recuperarea debitului de la SC B.I.B. SA.
Recursul declarat este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Referitor la inadmisibilitatea acţiunii civile de faţă pentru recuperarea debitului, este de observat că prima instanţă a statuat că litigiul are o natură civilă.
Păstrând hotărârea tribunalului ca efect al respingerii apelului, considerentele curţii de apel privind inadmisibilitatea acţiunii civile nu prezintă sub acest aspect nici o relevanţă câtă vreme pe fond acţiunea civilă a fost respinsă ca tardivă, prin depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 şi nu ca inadmisibilă.
Verificând actele şi lucrările dosarului se constată că în raport de situaţia de fapt ce rezultă din înscrisuri, curtea de apel, nelegal, a considerat că acţiunea este prescrisă luând în calcul ca moment al curgerii termenului de prescripţie a dreptului la acţiune data de 17 august 1999 când s-a constatat existenţa prejudiciului.
Potrivit art. 3 coroborat cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă termenul de 3 ani în care se prescrie dreptul la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
În cauză, în urma controlului efectuat şi soldat cu raportul nr. 93 din 17 august 1999 cât şi cu actele constatatoare nr. 700-767 din 2 iunie 1999 s-a stabilit dimensiunea prejudiciului şi faptul că acesta se va recupera de la SC B.I.B. SA ce a beneficiat peste termenul legal de facilităţile fiscale prevăzute de art. 13 din Legea nr. 35/1991 privind investiţiile străine.
Totodată s-a propus a se analiza posibilitatea suspendării din funcţie a intimaţilor-pârâţi cât şi întocmirea unei plângeri penale împotriva lor.
Nu se poate reţine din înscrisurile menţionate, că recurenta, care a luat cunoştinţă de prejudiciu, a cunoscut şi faptul că debitul trebuie recuperat de la intimaţii- pârâţi câtă vreme paguba a fost stabilită în sarcina societăţii importatoare.
Contestând Decizia constatare a debitului, SC B.I.B. SA a fost exonerată de achitarea prejudiciului prin Decizia nr. 339 din 31 mai 2002 a Ministerului Finanţelor Publice, comunicată recurentei la data de 3 iunie 2002.
Din Decizia nr. 339 din 31 mai 2002 rezultă că Ministerul Finanţelor Publice a statuat că societatea importatoare nu poate fi supusă consecinţelor născute din Decizia eronată a organului vamal, răspunderea revenind organelor vamale în baza art. 10 din Legea nr. 30/1978.
Astfel, culpa legal prezumată a importatorului pentru neplata taxelor vamale nu există, fiind înlocuită de culpa organelor vamale care au luat măsura respectivă conform adresei nr. 2801 din 31 mai 1991 a Direcţiei regionale vamale Arad, semnată de intimaţii-pârâţi.
Prin comunicarea acestei decizii la data de 3 iunie 2002, recurenta-reclamantă a luat cunoştinţă că prejudiciul nu mai poate fi recuperat de la societatea importatoare, urmând să fie actualizat şi recuperat de la funcţionarii Direcţiei regionale vamale Arad care au întocmit adresa nr. 2801 din 31 mai 1996.
Cât timp răspunderea societăţii importatoare se afla spre competentă soluţionare pe rolul Ministerului Finanţelor Publice, nu se putea iniţia recuperarea prejudiciului de la intimaţii-pârâţi.
Faţă de cele expuse, se constată că termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la data de 3 iunie 2002, iar acţiunea de faţă introdusă de reclamantă la data de 14 aprilie 2005 se situează înlăuntrul intervalului prevăzut de lege şi nu este tardivă, cum nelegal au stabilit cele două instanţe, care se cuvenea să respingă excepţia de prescripţie invocată de pârâţi.
Ca urmare, în baza art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va casa Decizia instanţei de apel precum şi sentinţa tribunalului şi va trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal pentru cercetarea fondului litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva deciziei nr. 1787 din 12 octombrie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 543 din 7 iunie 2005 a Tribunalului Arad, secţia civilă, şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iulie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6666/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6351/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
