ICCJ. Decizia nr. 691/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 691.
Dosar nr. 35114/2/200.
Şedinţa publică din 12 septembrie 2006
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin notificarea formulată la 21 martie 2001, M.D. a cerut Ministerului Culturii, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului din Bucureşti (construcţie cu subsol, parter, etaj, mansardă şi teren în suprafaţă de 520 mp) cât şi a bunurilor mobile ce se găseau în acest imobil, la data preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950.
Prin Decizia nr. 5355 din 29 august 2003, Ministerul Culturii şi cultelor a respins notificarea, cu motivarea că cel în cauză nu are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, în înţelesul art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu a făcut dovada dreptului său de proprietate cu privire la imobil, respectiv a calităţii de moştenitor şi nu s-a respectat sarcina probei, în sensul prevăzut de art. 1169 C. civ.
La 2 octombrie 2003, persoana îndreptăţită a contestat această decizie solicitând instanţei, în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi Cultelor, Ministerul Finanţelor, Primăria Municipiului Bucureşti, Ministerul Industriei şi Resurselor R.A. A.P.A.P.S. şi SC U., să dispună obligarea pârâtelor de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie, liber de orice sarcini, imobilul din Bucureşti, precum şi bunurile mobile existente în imobil la data preluării abuzive.
În motivarea contestaţiei, M.D. a arătat că imobilul a fost proprietatea părinţilor săi, fiind dobândit în urma unei vânzări prin licitaţie publică, la 26 iunie 1933 şi a fost preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, deşi proprietarii acestuia făceau parte din categoriile exceptate de la naţionalizare.
Ulterior, la 16 februarie 2004, contestatorul a renunţat la judecarea capătului de cerere vizând obligarea pârâţilor de a-i restitui bunurile mobile aflate în imobil.
Investit cu soluţionarea litigiului, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin încheierea din 27 octombrie 2003, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată din oficiu, dispunând scoaterea din cauză a intimatelor pârâte Ministerul Finanţelor, Primăria Municipiului Bucureşti, Ministerul Industriei şi Resurselor, R.A. A.P.A.P.S. şi SC U., cu motivarea că Decizia atacată a fost emisă de Ministerul Culturii şi Cultelor, pârâtă intimată care a fost menţinută în cauză, în dubla sa calitate de emitent al deciziei atacate şi deţinător al imobilului.
Aceeaşi instanţă, prin sentinţa civilă nr. 234 din 10 martie 2004, a admis contestaţia astfel cum a fost precizată şi anulând Decizia de respingere a notificării, emisă de Ministerul Culturii şi Cultelor sub nr. 5355/rt din 29 august 2003, a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 520 mp.
A obligat pârâta de a lăsa imobilul în deplină proprietate şi posesie către contestator.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că cel în cauză, prin probele administrate, a făcut dovada că imobilul în litigiu a aparţinut iniţial părinţilor săi P.M. şi A., ulterior prin act de partaj voluntar autentificat de Grefa fostului Tribunal Ilfov, Secţia notariat, convenindu-se asupra modalităţii de ieşire din indiviziune, respectiv ca părinţii să rămână proprietari asupra mansardei şi etajului iar contestatorul asupra parterului, terenul şi restul dependinţelor aflate la subsolul clădirii rămânând în indiviziune.
Prin Decretul nr. 92/1950, se mai arată, întregul imobil a fost naţionalizat pe numele părinţilor contestatorului, deşi prin actul de partaj voluntar menţionat, parterul imobilului constituia proprietatea acestuia. Ca atare, cu privire la această parte din imobil, statul nu şi-a constituit un titlu valabil, întrucât adevăratul proprietar nu a fost menţionat în anexa la decret iar, pe de altă parte, nu s-au respectat nici prevederile art. I pct. 1-5 şi art. II din Decretul nr. 92/1950 întrucât contestatorul făcea parte din categoriile de persoane exceptate de la naţionalizare, fiind intelectual profesionist.
Cu încălcarea aceloraşi dispoziţii ale Decretului nr. 92/1950, s-a operat trecerea în proprietatea statului şi a părţii din imobil ce aparţinea părinţilor contestatorului care, erau de asemenea exceptaţi de la naţionalizare, tatăl acestuia, fost mic meseriaş, fiind pensionar la data preluării, iar mama, casnică.
Cât priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 din Legea 10/2001, prima instanţă a apreciat că societatea ce ocupă în prezent imobilul nu întruneşte trăsăturile unei instituţii de interes public, pentru a nu putea opera restituirea în natură.
Apelul declarat de Ministerul Culturii şi Cultelor a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 1953/A din 24 septembrie 2004, a schimbat în tot sentinţa şi a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată în contradictoriu cu intimatul Ministerul Culturii şi Cultelor şi ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, faţă de ceilalţi intimaţi.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în conţinutul său iniţial, înainte de modificarea adusă prin OUG nr. 184/2002, în virtutea principiului tempus regit actum.
Ca atare, se mai arată, soluţia de respingere a notificării apare ca legală şi temeinică, dar, în raport de caracterul nevalabil al preluării în baza art. 16 alin. (4)-(5) din Legea 10/2001, contestatorul avea deschisă, la data notificării, doar calea acţiunii directe în justiţie, în retrocedarea imobilului preluat fără titlu, nesupusă unui termen de decădere.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 6260 din 12 iulie 2005, a admis recursul contestatorului şi casând hotărârea atacată a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, reţinând că instanţa de control judiciar nu a pus în discuţia părţilor excepţia de fond a inadmisibilităţii procedurii prealabile administrative, prevăzută de Legea nr. 10/2001, excepţie pe care, de altfel, şi-a fundamentat soluţia, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia nr. 77/A din 23 februarie 2006, a respins ca nefondat apelul intimatului Ministerul Culturii şi Cultelor, împotriva sentinţei nr. 234 din 10 martie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care a menţinut-o, obligându-l pe apelant să-i plătească intimatului contestator suma de 618.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în toate fazele procesuale.
Pentru a decide astfel, instanţa de trimitere a reţinut în esenţă că U., instituţie privată, creată din fonduri private, nu poate fi inclusă în categoria organismelor vizate de art. 16 alin. (1) din Legea 10/2001 întrucât nu intră în categoria unităţilor şi instituţiilor din sistemul de stat.
De altfel, se mai arată, acest aspect nu mai este relevant, în contextul noii redactări a art. 16 din legea republicată, întrucât respectiva procedură a fost scoasă din conţinutul legii.
Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs, în termen legal, U. şi Ministerul Culturii şi Cultelor.
Examinând cererile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de U. a fost exercitat omissio medio, fără a se fi declanşat în prealabil calea ordinară de atac a apelului.
Ca atare, acest recurs apare ca inadmisibil, urmând a fi respins, soluţie care se desprinde de altfel şi din dispoziţiile art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., text ce declară ca fiind irevocabile hotărârile pronunţate în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel.
În recursul său, Ministerul Culturii şi Cultelor, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în rejudecare după cum urmează:
- instanţa a reţinut în mod greşit că U., este un stabiliment de utilitate publică, creat de particulari, prin iniţiativă privată, ce nu poate fi inclus în categoria organismelor vizate de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu sunt unităţi şi instituţii din sistemul de stat.
Astfel, se arată, nicăieri în cuprinsul deciziei nu se regăsesc elemente de natură a preciza poziţia instanţei cu privire la mijloacele de apărare invocate de recurentă vizând dreptul său de administrare al imobilului în cauză, care este bun proprietate publică a statului, conform cadrului legal stabilit prin Legea nr. 213/1998.
- în contextul noii redactări a art. 16 din Legea 10/2001, trebuiau luate în considerare noile dispoziţii vizând modalitatea de restituire a imobilelor către foştii proprietari, care stabilesc condiţii şi termene derogatorii de la procedura executării silite din dreptul comun.
- instanţa nu a stabilit dacă art. 16 din Legea nr.10/2001, în actuala redactare, impune includerea imobilului în categoria celor cuprinse în Anexa nr. 2 lit. a) din lege, pe cale de consecinţă, nefiind lămurită nici modalitatea de restituire, dacă subzistă obligaţia proprietarului de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de 3-5 ani.
- s-a omis a se cerceta valabilitatea titlului în baza căruia imobilul a intrat în proprietatea statului român şi a deţinătorului real al acestuia.
- în mod greşit şi în absenţa oricăror dovezi instanţa a stabilit în sarcina sa, obligaţia de plată a sumei de 618.000.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în toate fazele procesuale, fără a se preciza punctual ce reprezintă această sumă, de altfel excesivă, în condiţiile în care în fazele procesuale anterioare nici nu s-au solicitat şi nici nu s-au acordat aceste cheltuieli.
Recursul declarat de Ministerul Culturii şi Cultelor se priveşte ca fondat urmând a fi admis, în limitele şi pentru considerentele ce succed.
Este adevărat că, în contextul modificărilor succesive operate Legii nr. 10/2001 în general şi articolului 16 din acest act normativ, în special, instanţa de trimitere trebuia să acorde o mai mare atenţie clarificării situaţiei juridice a unităţii deţinătoare, aspect care, în redactarea actuală a textului, are consecinţe asupra modalităţii de restituire efectivă în natură a imobilului în legătură cu care s-a formulat notificarea: imediată sau cu menţiunea afectaţiunii pe o perioadă de 3 respectiv 5 ani.
Astfel, art. 16 alin. (1) din lege, în noua redactare, dispune că în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din lege, necesare şi afectate nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale, foştilor proprietari sau după caz moştenitorilor acestora, li se restituie imobilul în proprietate cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 şi 4 din anexa nr. 2 lit. a) sau după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei au dispoziţiei, pentru cele arătate la pct.1 şi 2 din anexa nr. 2 lit. a).
Din ansamblul probelor administrate în cauză, se desprinde cu necesitate concluzia că U.T.R., U., organizaţie profesională nonguvernamentală şi nonprofit a membrilor comunităţii teatrale din România, ce s-a afirmat ca centru de reprezentare a dramaturgiei româneşti, este un aşezământ socio-cultural al cărui caracter special îl plasează într-una din categoriile de imobile, în legătură cu care legea instituie obligaţia proprietarului de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani (a se vedea Anexa nr. 2, lit. a), pct. 4 din lege care, într-o enumerare cu titlu exemplificativ, iar nu limitativ, face referire la imobilele ocupate de instituţii culturale).
Ca atare, în mod greşit s-a reţinut prin Decizia atacată că imobilul în litigiu nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, republicată, precum şi faptul că includerea acestuia în lista imobilelor prevăzute la Anexa nr. 2 nu ar mai avea relevanţă, în contextul noii redactări a textului.
Necesitatea lămuririi acestei împrejurări are consecinţe, aşa cum s-a arătat, asupra modalităţii de restituire în natură, respectiv asupra împrejurării dacă persoana juridică deţinătoare beneficiază de dispoziţiile ce se referă la menţiunea afectaţiunii pe o perioadă determinată, cu consecinţele, în favoarea proprietarului, prevăzute de alin. (2) al textului, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 209 din 22 decembrie 2005, sau îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 578 şi urm. C. proc. civ., referitoare la predarea silită a bunurilor imobile.
Înalta Curte va reţine ca fiind fondată şi critica ce vizează cuantumul exagerat al cheltuielilor de judecată acordate.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Alin. (3) al textului dispune că judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
În speţă, Înalta Curte apreciază că s-au acordat, într-un cuantum nepotrivit de mare, respectiv 618.000.000 lei vechi, cheltuieli de judecată ce reprezintă exclusiv onorariul de avocat, raportat la complexitatea pricinii, numărul termenelor acordate şi activitatea avocatului care l-a asistat pe contestator, pe parcursul procesului.
Se are în vedere şi împrejurarea că în anteriorul ciclu procesual, intimatul contestator, prin avocat, nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Trebuie subliniat că, prin această măsură permisă de lege, instanţa nu înţelege a controla sau stânjeni contractul dintre părţile raportului juridic civil, de asistenţă juridică, chestiunea supusă controlului vizând doar raportul juridic procesual, în cadrul căruia se impune a fi soluţionată problema lichidării cheltuielilor de judecată care, aşa cum s-a arătat, vor fi reduse corespunzător complexităţii cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de SC U. împotriva deciziei nr. 77 A din 23 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Admite recursul declarat de Ministerul Culturii şi Cultelor împotriva aceleiaşi decizii pe care o modifică în parte în sensul că obligă apelantul Ministerul Culturii şi Cultelor la plata sumei de 14.000 RON către intimatul M.D.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Obligă recurenţii la plata sumei de 3.500 RON cheltuieli de judecată, în recurs, către intimatul M.D.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7161/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6390/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
