ICCJ. Decizia nr. 6977/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6977
Dosar nr. 10006/105/2006
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2008
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 816 din 28 mai 2007, Tribunalul Prahova a admis contestaţia formulată de D.N. şi B.Z., în contradictoriu cu Primarul municipiului Ploieşti.
A anulat dispoziţia nr. 6195/2006, emisă de pârât.
A constatat dreptul la despăgubiri al contestatorilor pentru imobilul teren, situat în Ploieşti, identificat prin raportul de expertiză B.N.
A obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, în cuantum de 600 Ron.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin dispoziţia nr. 6195 din 2 noiembrie 2006, Primarul municipiului Ploieşti a respins notificarea transmisă de reclamanţi privind acordarea de drepturi băneşti pentru imobilul construcţie şi teren în suprafaţă de 1924 mp, situat în Ploieşti, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive şi a dreptului de proprietate.
Tribunalul a mai reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului, deşi autorii reclamanţilor, care au dobândit imobilul prin act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2967 şi transcris la nr. 4806/1909, erau exceptaţi de la naţionalizare.
Terenul este situat în intravilanul municipiului Ploieşti, are o suprafaţă de 2268 mp, iar pe el este amplasată Şcoala nr. 19.
Tribunalul a constatat că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor reclamanţilor asupra terenului şi al preluării abuzive şi că restituirea în natură nu este posibilă.
Apelul declarat de pârât împotriva sentinţei a fost admis prin Decizia nr. 395 din 2 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Instanţa de apel a reţinut că terenul în litigiu a fost proprietatea lui Z.D., astfel cum rezultă din actul de vânzare din 24 august 1909. Acesta, împreună cu soţia sa, S.D., au donat fiicei lor, E.D., conform actului dotai autentificat sub nr. 1448/1941, jumătate din terenul în litigiu, cealaltă jumătate revenind N.D., prin moştenire.
Curtea de apel a mai reţinut că este fondată critica referitoare la faptul că s-au acordat măsuri reparatorii pentru o suprafaţă mai mare decât cea solicitată prin notificare.
Prin notificare s-a solicitat acordarea de despăgubiri pentru 1924 mp teren, însă instanţa a constatat dreptul la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 2268 mp teren, identificată de expert.
A mai reţinut curtea de apel că, prin înscrisurile depuse la dosar, s-a făcut dovada preluării abuzive, ţinându-se cont şi de faptul că posesia imobilului de către pârât este o dovadă a preluării abuzive.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Primarul municipiului Ploieşti.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că Decizia este nelegală, deoarece reclamanta D.N. nu avea calitatea de moştenitor al foştilor proprietari ai imobilului la data preluării acestuia de către stat, motiv pentru care nu poate beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar la termenul din 6 noiembrie 2008, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor interesul pe care recurentul îl are în declararea recursului, faţă de împrejurarea că nu contestă faptul că s-a constatat dreptul la măsuri reparatorii, ci se pretinde că doar unul dintre reclamanţi are dreptul la acestea.
În ceea ce priveşte interesul recurentului-pârât de a declara recurs, se constată că, în principiu, părţile care au participat la judecată au dreptul de a declara recurs.
Simpla calitate de parte în proces, însă, nu este suficientă pentru exercitarea acestei căi de atac, pentru că trebuiesc îndeplinite şi celelalte condiţii referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, printre care şi aceea a existenţei interesului.
Definit ca fiind folosul practic urmărit de cel ce a pus în mişcare acţiunea civilă sau a uzat de calea de atac, interesul trebuie să fie actual, în sensul că partea este expusă la un prejudiciu, dar interesul trebuie să fie şi personal şi direct, adică folosul practic să vizeze persoana care recurge la calea de atac.
În cauză, recurentul-pârât nu are un interes actual, deoarece nu a probat că s-ar expune la un prejudiciu prin faptul că de măsuri reparatorii pentru acelaşi imobil beneficiază amândoi reclamanţii şi nu doar unul din ei. Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin dispoziţie, recurentul-pârât a respins notificarea ambilor reclamanţi, fără nici o distincţie cu privire la calitatea de moştenitor.
De asemenea, recurentul-pârât nu are nici un interes personal şi direct în declararea căii de atac, pentru că nu ar avea nici un folos practic din faptul că beneficiarul măsurilor reparatorii ar fi o singură persoană.
Singura persoană care, faţă de susţinerile recurentului, ar fi putut invoca un prejudiciu şi, corelativ, un folos practic, este reclamantul B.Z., care, însă, nu a înţeles să declare recurs.
Faţă de cele arătate, fără a se analiza susţinerile recurentului, recursul declarat de pârât se va privi ca lipsit de interes şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Ploieşti împotriva deciziei nr. 395 din 2 octombrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7065/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6841/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
