ICCJ. Decizia nr. 6987/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6987
Dosar nr. 4476/1/200.
Şedinţa publică din 14 septembrie 2006
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
F.A.E. a fost proprietarul apartamentului nr. 2 din imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F. ind. Timişoara C.F. col. nr. top 264/II.
Intenţionând să părăsească definitiv România, proprietarul a cerut Statului Român în anul 1982 să-i preia dreptul de proprietate, potrivit legislaţiei din acea vreme.
Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Timiş a emis Decizia nr. 134 din 10 februarie 1982, prin care a dispus trecerea în proprietatea statului şi în administrarea I.C.R.A.L. Timişoara a apartamentului de mai sus în temeiul Decretului nr. 223/1974 contra unei despăgubiri în sumă de 17.054 lei, precum şi, fără plată, a cotei de 34% din terenul aferent întregului imobil în temeiul art. 13 din Legea nr. 59/1974.
Ulterior, în temeiul Legii nr. 112/1995, Statul Român, prin intermediul unei societăţi specializate, a vândut apartamentul numiţilor G.O. şi Z., care şi-au intabulat dreptul de proprietate astfel dobândit.
Pe cale de notificare formulată la 7 noiembrie 2001 în condiţiile Legii nr. 10/2001, fostul proprietar a cerut acordarea de despăgubiri în echivalentul valorii de piaţă a apartamentului rămasă după deducerea despăgubirii primite de 17.054 lei actualizată în raport cu indicele inflaţiei.
Primarul municipiului Timişoara a emis dispoziţia nr. 1142 din 18 aprilie 2005, prin care a respins cererea obiect al notificării cu motivarea că preluarea de către stat, fiind făcută cu plata de despăgubiri, nu a fost abuzivă potrivit prevederilor art. 1.4 lit. B) din HG nr. 498/2003.
Prin contestaţie formulată în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001, F.A.E. a solicitat anularea dispoziţiei şi acordarea despăgubirilor pretinse prin notificare.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 2283 din 26 septembrie 2005, prin care a admis contestaţia, a anulat dispoziţia primarului şi a dispus emiterea unei noi dispoziţii în sensul acordării contestatorului de despăgubiri în echivalentul apartamentului preluat de stat, condiţionat de restituirea de către contestator a sumei de 17.054 lei actualizată.
Apelul declarat de Primarul municipiului Timişoara a fost respins prin Decizia civilă nr. 1887 din 28 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel de Apel Timişoara, secţia civilă.
Instanţa de apel a statuat că fostul proprietar este persoană îndreptăţită în baza art. 3 din Legea nr. 10/2001 de a cere despăgubiri pentru apartamentul preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, act normativ care a fost abrogat şi declarat neconstituţional.
Primarul municipiului Timişoara a declarat recurs, solicitând casarea hotărârilor date în cauză şi respingerea contestaţiei, scop în care a enunţat cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului se susţine că instanţele au încălcat prevederile art. 1.4 lit. B) şi C) din HG nr. 498/2003, potrivit cărora în cazul locuinţelor înstrăinate cu plată către stat de persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din ţară, preluarea imobilului nu este abuzivă, fiind legală dispoziţia prin care primarul a respins cererea de acordare de despăgubiri, situaţie similară şi în privinţa terenurilor cu referire la care sunt incidente şi prevederile art. 30 şi art. 31 din Legea nr. 58/1974 .
Se mai impută instanţelor neobservarea faptului că dosarul administrativ depus de către contestator este incomplet, lipsind dovezile referitoare la identitatea părinţilor contestatorului, la suma primită de contestator cu titlul de despăgubiri pentru terenul şi construcţia preluate de stat, care trebuie restituită, fiind astfel încălcate obligaţiile stabilite prin art. 22 din Legea nr. 10/2001, care a prevăzut un termen de decădere, prelungit succesiv, înăuntrul căruia trebuia a fi depuse arătatele acte doveditoare.
Recursul nu este întemeiat.
Instanţele au stabilit ca stare de fapt identitatea dintre persoana contestatorului şi proprietarul imobilelor preluate de stat, astfel încât orice susţinere contrară nu poate fi privită decât ca motiv de netemeinicie, ceea ce nu constituie caz de recurs în reglementarea dată de art. 304 C. proc. civ.
Termenul pentru depunerea actelor doveditoare prescris prin art. 22 din Legea nr. 10/2001, prelungit ulterior succesiv, diferă esenţial de termenul de decădere reglementat prin art. 21 din lege, care nu poate fi extins altor situaţii neavute în vedere de legiuitor, prevalând astfel realizarea dreptului asupra desfăşurării procedurii în concordanţă şi cu dispoziţiile Constituţiei şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privitoare la garantarea dreptului de proprietate.
Instanţele au statuat pe deplin legal în sensul dreptului contestatorului de a fi despăgubit în echivalentul imobilului teren şi construcţie preluat de stat.
Astfel, prin art. 2, Decretul nr. 223/1974 a prevăzut în mod expres că persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din ţară sunt obligate să înstrăineze până la data plecării, construcţiile aflate în proprietatea lor, iar înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri.
De asemenea, cu privire la terenurile aferente construcţiilor, acelaşi act normativ făcea trimitere la art. 13 din Legea nr. 59/1974 conform căruia „terenurile de orice fel aparţinând persoanelor care, având domiciliul în Republica Socialistă România, părăsesc definitiv ţara, trec fără plată în proprietatea statului".
Atare reglementări, aplicate în cazul contestatorului, au impus acestuia o conduită care încălca atributul său exclusiv de a dispune liber asupra bunurilor sale, astfel încât preluarea de către stat în modul arătat a terenului şi construcţiei nu poate fi considerată decât ca o preluare abuzivă în sensul definit prin art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit Legii nr. 10/2001 şi jurisprudenţei în materie, calificarea preluării de către stat a unui imobil este atributul exclusiv al instanţelor de judecată investite să soluţioneze cereri întemeiate pe acest act normativ.
Contrar însă celor mai sus arătate, prin art. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 498/2003, se prevede de plano că preluările de genul celui din cauza de faţă nu sunt abuzive.
Ori, asemenea reglementări de rang inferior legii sunt în mod evident contrare înseşi dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001 pentru a cărei aplicare unitară au fost emise, adăugând nepermis la lege, contravenind şi dispoziţiilor art. 41 şi art. 135 din Constituţia României, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care România a aderat conform Legii nr. 30/1994.
În raport cu toate cele ce preced, recursul de faţă este nefondat în integralitatea sa, astfel încât va fi respins potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de Primarul Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 1887 din 28 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 200.
| ← ICCJ. Decizia nr. 724/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7034/2006. Civil → |
|---|
