ICCJ. Decizia nr. 7037/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7037
Dosar nr. 7192/42/2006
Şedinţa publică din 25 octombrie 2007
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1039 din 21 septembrie 2006, Tribunalul Prahova a respins contestaţia formulată de reclamanţii C.E.G., C.A., A.C.L., G.L., P.M.S. şi I.V. în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Ploieşti şi primarul municipiului Ploieşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 108 din 11 ianuarie 2006, emisă de Primăria municipiului Ploieşti, solicitând obligarea acesteia să restituie în natură imobilul situat în Ploieşti.
Tribunalul a mai reţinut că imobilul a fost expropriat de la P.D., autorul reclamanţilor. Notificarea formulată de reclamanţi a fost respinsă prin dispoziţia nr. 108 din 11 ianuarie 2006, cu motivarea că terenul a cărei restituire se solicită este afectat de utilitate publică, fiind ocupat de Halele Centrale Ploieşti şi amenajările aferente. In această situaţie, Primăria municipiului Ploieşti a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Prin dispoziţia atacată s-a reţinut în mod corect că terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece, din probele administrate în cauză a rezultat că scopul exproprierii a fost realizat, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 11 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, republicată.
A mai reţinut tribunalul, că nu pot fi reţinute susţinerile reclamanţilor în sensul că trebuia să li se achite contravaloarea imobilului, aşa cum a fost stabilită de către expert deoarece, potrivit art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, verificarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor este atribuţia Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor.
Prin Decizia civilă nr. 40 din 26 ianuarie 2007, Curtea de Apel Ploieşti a constatat nulitatea apelului declarat de apelantele P.M.S. şi I.V. şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii C.E.G., C.A., G.L. şi A.C.L.
Curtea de apel a reţinut că apelantele P.M.S. şi I.V. nu au semnat cererea de apel, deşi au fost citate cu menţiunea de a se prezenta în instanţă în acest scop.
Instanţa de apel a mai constatat că tribunalul a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 11 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, faţă de împrejurarea că imobilul nu poate fi restituit în natură pentru că s-a realizat scopul exproprierii.
Nivelul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari se apreciază de către autorităţi şi după procedura instituită prin art. 36 şi urm. din Legea nr. 10/2001, această operaţiune nefiind de competenţa instanţelor de judecată, chiar dacă prin expertiză imobilul a fost evaluat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii.
Invocând la modul general dispoziţiile art. 299-316 C. proc. civ., recurenţii au arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu se poate analiza legalitatea şi temeinicia cuantumului şi tipului despăgubirilor, deşi în art. 4 al dispoziţiei contestate se prevede expres că aceasta poate fi contestată în termen de 30 de zile, drept ce este prevăzut şi în art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel nu a observat că nu a fost abrogat Cap. V din Legea nr. 10/2001 care prevede posibilitatea acordării de despăgubiri băneşti.
Mai arată recurenţii, că măsurile reparatorii prin echivalent se stabilesc doar cu acordul persoanei îndreptăţite, iar în lipsa acestui acord, litigiul se soluţionează de instanţa de judecată competentă. Aceste constatări ale instanţelor de judecată sunt în contradicţie cu jurisprudenţa CEDO.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau unitatea notificată este obligată ca, prin decizie sau dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În cauză, notificarea reclamanţilor a fost soluţionată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar aceştia nu au solicitat acordarea măsurii compensării cu alte bunuri sau servicii.
În această situaţie, acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv, prin expropriere, se face în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor.
De altfel, nici înainte de modificarea adusă Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, pentru imobilele expropriate nu se puteau acorda măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, pentru că regimul juridic al acestor imobile este reglementat de art. 11 din Legea nr. 10/2001, iar dispoziţiile acestui articol au caracter de normă specială, prin raportare la art. 24 alin. (2) care prevedea posibilitatea acordării despăgubirilor băneşti pentru construcţiile cu destinaţia de locuinţă.
După abrogarea alin. (2) al art. 24, acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti nu mai este posibilă, astfel încât, în prezent, indiferent de modalitatea de preluare şi natura imobilului, măsurile reparatorii sunt cele prevăzute de legea specială.
Art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede că notificările nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi, se transmit Secretariatului Comisiei Centrale pentru Acordarea de Despăgubiri, însoţite de Decizia sau dispoziţia conţinând propunerea motivată de acordare de despăgubiri şi de documentaţia aferentă.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) şi (7) al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Prin urmare, aceste dispoziţii legale au schimbat esenţial procedura de atacare în instanţă a deciziilor emise în faza administrativă prealabilă, precum şi instanţa competentă să le soluţioneze.
Astfel, pentru deciziile sau dispoziţiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, competenţa instanţei civile se păstrează doar în ceea ce priveşte procedura derulată în etapa prealabilă la unitatea deţinătoare, în situaţia în care aceasta refuză să soluţioneze notificarea, respinge notificarea ori respinge cererea de restituire în natură.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
De altfel, problema competenţei instanţelor de judecată de a hotărî cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate a făcut şi obiectul recursului în interesul legii soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor sau dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
În cauză, prin dispoziţia nr. 731 din 6 februarie 2006, emisă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, primarul municipiului Ploieşti a respins cererea de restituire în natură a imobilului ce a făcut obiectul notificării transmise de reclamanţi Primăriei municipiului Ploieşti şi a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată.
Prin urmare, dispoziţia fiind emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, procedura contestării acesteia este cea prevăzută de noile dispoziţii legale.
Menţiunea din art. 4 al dispoziţiei, referitoare la termenul de contestaţie, se justifică prin aceea că unitatea deţinătoare a respins cererea de restituire în natură, situaţie în care, aşa cum s-a arătat, persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei civile.
De aceea, ambele instanţe au făcut o corectă aplicare a legii atunci când au constatat că stabilirea cuantumului despăgubirilor nu poate face obiectul de analiză al instanţei de judecată, despăgubirile urmând a fi stabilite prin decizie a Comisiei Centrale.
Soluţia nu este în dezacord cu principiile şi jurisprudenţa CEDO, deoarece dreptul de acces la o instanţă de judecată nu este un drept absolut. El poate fi supus condiţiei prealabile a unei proceduri administrative, pentru că ceea ce interesează este ca limitările aduse acestui drept să nu fie de natură a goli de conţinut însuşi conţinutul dreptului ocrotit.
Or, dreptul de acces la instanţă nu este negat, dar este supus condiţiei epuizării procedurii derulate la Comisia Centrală.
În schimb, posibilitatea atacării cuantumului despăgubirii de două ori în instanţă ar fi de natură a prejudicia durata rezonabilă a procedurii şi dreptul de a obţine în termen scurt măsurile reparatorii acordate de lege.
Faţă de cele arătate, recursul declarat se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
În ceea ce priveşte recursul reclamantelor P.M.S. şi I.V., se va constata că acesta este nul.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 3021 C. proc. civ., cererea de recurs, sub sancţiunea nulităţii, va cuprinde şi semnătura persoanei care uzează de calea de atac.
În cauză, cererea de declarare a recursului poartă o singură semnătură, indescifrabilă, care aparţine, conform susţinerilor făcute de reclamanţii C.E.G., C.A. şi G.L. în şedinţa din 25 octombrie 2007, reclamantei A.C.
Reclamantele P.M.S. şi I.V., deşi au fost citate cu menţiunea de a se prezenta în instanţă pentru au semna cererea de declarare a recursului nu au dat curs acestei solicitări.
Prin urmare, se va consta că recursul declarat de acestea este nul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanţii C.E.G., C.A., A.C.L. şi G.L. împotriva deciziei nr. 40 din 26 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Constată nul recursul declarat de reclamanţii P.M.S. şi I.V. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7214/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6950/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
