ICCJ. Decizia nr. 7042/2006. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7042
Dosar nr. 42791/3/2006
Şedinţa publică din 25 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 42791/3 din 13 decembrie 2006, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a chemat în judecată pe pârâta C.N., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună restrângerea exercitării dreptului pârâtei la libera circulaţie în statele Uniunii Europene, pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâta a fost returnată din Portugalia, la data de 5 octombrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, aprobat prin Legea nr. 128/2003, astfel că, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată prin OG nr. 5/2006; că dreptul la liberă circulaţie este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei Statului Român, precum şi a tratatelor şi convenţiilor pe care România le-a ratificat şi care fac astfel parte din dreptul intern; că în conformitate cu art. 52 din Legea nr. 248/2005, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul precizează că până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetăţean român în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi un stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate instituită în condiţiile art. 38 din lege, trebuie să se refere la teritoriile tuturor acestor state, cu excepţia celor cu privire la care persoana în cauză face dovadă că are drept de intrare.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 72 din 15 ianuarie 2007 a respins, ca nefondată, acţiunea, pentru următoarele considerente.
Pârâta a fost returnată din Portugalia ca urmare a faptului că aceasta a depăşit limitele legalităţii şederii pe teritoriul unui stat fără viză.
La data de 1 ianuarie 2007, România, ţară al cărei cetăţean este pârâta, a aderat la Uniunea Europeană, astfel că normele europene, ca urmare a efectului direct al dispoziţiilor tratatelor Uniunii Europene, permit, în favoarea pârâtei, dreptul de a circula liber şi nelimitat în spaţiul Uniunii Europene, fără necesitatea acordului statului exprimat prin viza de şedere.
Or, limitare a dreptului la liberă circulaţie pentru încălcări ale legislaţiei anterioare ar conduce la negarea acestui drept, iar pe de altă parte, s-ar încălca dreptul la libera circulaţie a românilor, drept, de asemenea, consfinţit prin legislaţia europeană.
Returnarea pârâtei din Portugalia, în baza acordului dintre România şi această ţară, privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistenţa unei ingerinţe atât de semnificative în libertatea de circulaţie a pârâtei, ce nu poate fi privită ca necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea ei.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, tribunalul a apreciat că textele cuprinse în Legea nr. 248/2005, care se referă la libera circulaţie a cetăţenilor români sunt în contradicţie cu dispoziţiile art. 2 paragraf 2-4 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Prin Decizia nr. 286 din 9 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a luat act de renunţarea Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, la apelul formulat împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe civile.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a constatat că, în speţă, se pune problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetăţeanului şi anume, dreptul la liberă circulaţie, art. 25 din Constituţia României, în componenţa ce implică dreptul de a părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul statelor Uniunii Europene până la data aderării României la Uniunea Europeană, respectiv pe teritoriul Portugaliei şi după data aderării României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007.
În ceea ce priveşte raportul dintre legislaţia naţională şi legislaţia comunitară, instanţa de apel a făcut aplicarea principiilor de interpretare stabilite prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, în special a principiului supremaţiei dreptului comunitar şi a obligaţiei de a nu aplica dreptul naţional contrar dreptului comunitar, precum şi a dispoziţiilor art. 146 din Constituţia României, care dispune că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".
Art. 25 din Constituţia României stabileşte că persoanele având cetăţenia română au dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, iar excepţiile de la această regulă se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât şi în cuprinsul legislaţiei comunitare, art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, aceasta din urmă prevăzând doar 3 situaţii în care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie a persoanelor şi anume: afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
Or, împrejurarea că autorităţile portugheze au dispus expulzarea pârâtei nu este ea însăşi suficientă pentru instanţa română de a interzice, la rândul său, dreptul la liberă circulaţie al cetăţeanului său pe teritoriul Portugaliei, întrucât simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea portugheză referitoare la dreptul de şedere pe teritoriul său a unui cetăţean român nu poate fi încadrată în sfera noţiunilor de ordine, siguranţă sau sănătate publică, pentru a se considera că acţiunea promovată de reclamantă este întemeiată.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative care, fără să invoce vreun motiv de recurs, în esenţă, arată că intimata a fost returnat din Portugalia, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, anterior aderării României la Uniunea Europeană, iar autorităţile române nu pot cenzura măsura referitoare la returnare.
Temeiul acţiunii l-a constituit măsura returnării şi sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005.
Arată recurenta, că singura condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie este aceea a returnării dintr-un stat cu care ţara noastră are încheiat un acord de readmisie.
Art. 25 din Constituţie prevede că „legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept", ceea ce înseamnă că libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, că trebuie să se desfăşoare potrivit unor reguli şi că aceste reguli sunt stabilite de Legea nr. 248/2005.
Dispoziţiile art. 5 din acest act normativ prevăd obligaţiile cetăţenilor români pe perioada şederii lor în străinătate, iar art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipulează că „în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora…".
Aceste îngrădiri sunt stabilite de Legea nr. 248/2005, iar autorităţile române nu pot cenzura legea altui stat sub aspectul dreptului la liberă circulaţie şi al aplicării efective a măsurilor dispuse, aşa cum este măsura returnării.
Recurenta redă conţinutul art. 38 din Legea nr. 248/2005 şi arată că ţine de opţiunea legiuitorului să instituie anumite cerinţe specifice în care cetăţenii români pot circula în străinătate, iar acest text de lege reglementează una dintre obligaţiile ce trebuie respectate de către cetăţenii români aflaţi în străinătate.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din această lege se circumscrie situaţiilor expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât şi extern. Se precizează, că arătările din expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 sunt în acest sens şi că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a persoanelor returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituţiei, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
Se arată cum este definită libertatea de circulaţie în art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi se susţine că sancţiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora şi este justificată de interesul public.
Analizând recursul, în limita susţinerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării, care au generat drepturi şi obligaţii. Faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară.
Or, dreptul la libertatea de circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva nr. 2004/38/C.E. a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva nr. 2004/38/C.E., restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii Europene şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Şi art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum susţine recurenta.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/C.E., iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speţă, deoarece dispoziţiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.
Or, măsura care se cere a fi luată faţă de intimată este disproporţionată, în raport cu scopul urmărit.
Intimata-pârâtă a fost returnat din Portugalia pentru şedere ilegală, fără să fie judecată şi condamnată pentru săvârşirea vreunei fapte penale.
Faţă de art. 27 alin. (2) din Directiva nr. 2004/38/C.E., care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a intimatei-pârâte doar pe motiv de şedere ilegală în Portugalia nu ar fi respectat principiul proporţionalităţii cu scopul legitim urmărit.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 286 A din 9 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 706/2006. Civil. îndreptare eroare... | ICCJ. Decizia nr. 7039/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
