ICCJ. Decizia nr. 7089/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7089
Dosar nr. 38902/3/2006
Şedinţa publică din 26 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti la data de 15 aprilie 2005, sub nr. 5226/2005, reclamantul V.G. a chemat în judecată pe pârâtul municipiul Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia să răspundă la notificarea de restituire a terenului situat în Bucureşti, înregistrată sub nr. 24515 din 15 februarie 2002.
Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 5312 din 10 iunie 2005, a admis acţiunea şi 1-a obligat pe pârât să emită dispoziţie cu privire la cererea de restituire a terenului situat în Bucureşti, în condiţiile legii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul.
Reţinând că judecarea pricinii în primă instanţă s-a făcut cu încălcarea normelor de competenţă teritorială prevăzute de art. 5 C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, prin Decizia civilă nr. 486 din 21 martie 2006, a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, în a cărei rază teritorială îşi are sediul pârâtul.
Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, unde pricina a fost înregistrată sub nr. 11645/302/2006, s-a desesizat prin declinare de competenţă în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, sens în care a pronunţat sentinţa civilă nr. 6721 din 27 octombrie 2006, reţinând că în primă instanţă competenţa de soluţionare a pricinii revine tribunalului, conform statuărilor asupra recursului în interesul legii admis prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Învestit prin declinare de competenţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a soluţionat pricina prin sentinţa civilă nr. 1613 din 6 decembrie 2006, prin care a admis acţiunea şi 1-a obligat pe pârât să soluţioneze prin dispoziţie motivată notificarea formulată de reclamant, emisă sub nr. 283/2002 de BEJ I.R., privind imobilul situat în Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a formulat notificarea nr. 283 din 10 februarie 2002, înregistrată la Primăria municipiului Bucureşti la data de 15 februarie 2002 şi că entitatea sesizată nu a soluţionat-o în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, prin dispoziţie motivată, deşi acest termen era unul imperativ şi nu se poate interpreta că ar fi fost prorogat potrivit art. 23 pct. 1 din HG nr. 498/2003, întrucât în cazul în care entitatea notificată considera că nu au fost depuse toate actele doveditoare avea posibilitatea să emită o dispoziţie de respingere a notificării, iar nu să rămână în pasivitate.
Sentinţa susmenţionată a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care prin Decizia civilă nr. 258/A din 26 aprilie 2007 a respins apelul pârâtului ca nefondat, pentru următoarele motive:
Prima instanţă a admis corect acţiunea, constatând că în mod nejustificat pârâtul şi-a încălcat obligaţia legală înscrisă în art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, de a soluţiona notificarea cu care a fost sesizat de reclamant.
Deşi termenul de 60 de zile prevăzut de art.25 din Legea nr. 10/2001 nu este unul imperativ, în lipsă de sancţiune legală în caz de încălcare a acestuia, totuşi nu se justifică în nici un fel nerespectarea sa prin nesolutionarea notificării timp de aproximativ 5 ani de la data înregistrării la unitatea deţinătoare.
Interpretarea pe care o dă apelantul-pârât textelor legale din art. 23 şi art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată nu poate fî acceptată, căci ea conduce la o neaplicare a legii, contrar principiului de drept după care normele juridice trebuie interpretate în sensul aplicării lor şi nu al neaplicării lor.
Astfel, interpretând că termenul de 60 de zile de soluţionare a notificării curge pentru unitatea deţinătoare de la data depunerii actelor doveditoare, acte ce pot fi depuse de către solicitant, conform art. 23 din lege, până la data soluţionării notificării, apelantul dă o interpretare acestor texte care conduce în fond la o neaplicare a legii, ceea ce nu este permis.
O atare interpretare nu poate fi acceptată odată în plus pentru că ea deschide calea încălcării dreptului de acces la instanţă al beneficiarilor Legii nr. 10/2001, drept garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că în lipsa unei decizii emisă în soluţionarea notificării lor, aceştia nu-şi pot valorifica garanţiile procesuale consacrate prin dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (dreptul de a contesta Decizia emisă), care devin în acest caz iluzorii şi lipsite de orice eficienţă.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâtul, criticând-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, după cum urmează:
1. în mod greşit instanţa de apel a confirmat soluţia fondului privind obligarea unităţii deţinătoare să răspundă la notificarea reclamantului prin dispoziţie motivată.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.
Termenul de 60 de zile de soluţionare a notificării poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care înţelege să se folosească în dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării, însă dacă odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul începe să curgă de la data depunerii acestora.
Mai mult, după apariţia Legii nr. 247/2005, ce modifică Legea nr. 10/2001, se precizează că unitatea deţinătoare va emite dispoziţie numai când notificatorul a depus toate actele în susţinerea notificării.
Având în vedere că reclamantul nu a depus toate actele de care înţelege să se folosească în susţinerea notificării sau o adresă prin care să aducă la cunoştinţa comisiei faptul că nu mai are alte acte de depus, termenul de 60 de zile nu a început să curgă.
2. În mod greşit instanţa de apel a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care nu se putea reţine culpa sa procesuală, aşa cum prevede art. 274 C. proc. civ.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Conform art. 23 alin. (l) din Legea nr. 10/2001 (art. 25 după ultima republicare a legii), în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 22 (art. 23 după ultima republicare a legii), unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
Aşa cum a susţinut şi recurentul, aceste dispoziţii legale stabilesc două date de referinţă pentru calculul termenului de 60 de zile de soluţionare a notificării, respectiv fie data înregistrării notificării, fie, după caz, data depunerii actelor doveditoare
Data înregistrării notificării marchează momentul de la care curge termenul de 60 de zile atunci când persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care a înţeles să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, caz în care unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe numai pe baza acestora, pct. 23.1 alin. (2) şi (3) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, în vigoare la data sesizării instanţei şi deci aplicabile litigiului pendinte.
În cazul în care unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, apreciază că acestea sunt insuficiente pentru fundamentarea deciziei de restituire, ea este obligată să comunice în scris persoanei îndreptăţite, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare, numai astfel operând o prorogare a termenului de 60 de zile de soluţionare a notificării până la data completării documentaţiei de restituire, pct. 23.1 alin. (4) din Normele metodologice.
Din datele speţei rezultă că reclamantul a înregistrat notificarea de restituire la unitatea deţinătoare la data de 15 februarie 2002, sub nr. 24515, şi a depus odată cu aceasta actele doveditoare de care a înţeles să se prevaleze în soluţionarea ei, individualizate în cuprinsul notificării existente la fila 11 din dosarul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti nr. 5226/2005, fără însă ca unitatea deţinătoare să îi solicite în scris, în 60 de zile de la primirea notificării, completarea documentaţiei de restituire, astfel că într-o atare situaţie, unitatea deţinătoare avea obligaţia să se pronunţe asupra notificării de restituire în termen de 60 de zile de la data înregistrării acesteia, în limita actelor depuse de reclamant, respectiv până la data de 15 aprilie 2002.
Prin urmare, critica după care termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea notificării nu a început să curgă întrucât reclamantul nu ar fi depus toate actele doveditoare odată cu notificarea de restituire, nu este fondată, prorogarea pe care o invocă în fapt recurentul neoperând cât timp acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a-i comunica în scris notificatorului, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare.
Contrar susţinerilor recurentului, nici după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 modul de calcul al termenului de 60 de zile pentru soluţionarea notificării nu s-a schimbat, acesta având în continuare cele două date de referinţă prevăzute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Faptul că prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005 s-a dat posibilitatea persoanei îndreptăţite să depună actele doveditoare până la data soluţionării notificării nu are nici o semnificaţie în ceea ce priveşte durata sau modul de calcul al termenului de soluţionare a notificării, care urmează regulile prevăzute la art. 25 alin. (l) din Legea nr. 10/2001 republicată [art. 23 alin. (1) în forma iniţială a legii], a căror analiză s-a făcut anterior.
După raţionamentul recurentului, potrivit căruia atâta timp cât notificatorul nu a depus toate actele doveditoare, dar el are posibilitatea să le depună până la soluţionarea notificării, termenul de soluţionare a notificării nu începe să curgă, s-ar ajunge la situaţia în care unitatea deţinătoare n-ar fi ţinută niciodată de obligaţia de a răspunde la notificare.
Or, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, o asemenea teză este de neacceptat, pe de o parte pentru că ea conduce în fapt la o neaplicare a legii, iar pe de altă parte pentru că ar deschide calea încălcării dreptului de acces la instanţă al beneficiarilor Legii nr. 10/2001, drept garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că în lipsa unei decizii emisă în soluţionarea notificării lor, aceştia nu-şi pot valorifica garanţiile procesuale consacrate prin dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (dreptul de a contesta Decizia emisă), care devin în acest caz iluzorii şi lipsite de orice eficienţă.
Având în vedere că reclamantul a depus odată cu notificarea actele de care a înţeles să se prevaleze în susţinerea acesteia, iar entitatea notificată nu i-a comunicat în scris necesitatea completării actelor doveditoare în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, în mod corect instanţa de apel a concluzionat că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 23 alin. (l) din Legea nr. 10/2001 (art. 25 după republicarea legii), aceea de soluţionare a notificării în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării; mai mult, obligaţiei de soluţionare a notificării nu i s-a dat curs de către recurentul-pârât nici până în prezent, impunându-se, aşadar, obligarea sa la executarea acestei îndatoriri pe temeiul art. 1073 C. civ., ceea ce justifică legalitatea soluţiilor pronunţate în acest sens în cauză.
Aşa fiind, nu se poate imputa instanţei de apel că ar fi interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile din Legea nr. 10/2001 referitoare la modul de calcul al termenului de soluţionare a notificării de către unitatea deţinătoare; criticile formulate pe acest aspect sunt nefondate, cu consecinţa inaplicabilităţii în speţă a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. În condiţiile în care apelul pârâtului a fost respins, înseamnă că această parte se află în culpă procesuală în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., astfel că în mod corect instanţa de apel 1-a obligat pe apelantul-pârât la plata cheltuielilor de judecată, hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea corectă a legii şi sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată.
Ca atare, nici din acest punct de vedere nu-şi găseşte aplicabilitatea în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtului nu este fondat, urmând a-1 respinge în consecinţă, conform art. 312 alin. (l) C. proc. civ.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-pârât, care a căzut în pretenţii prin respingerea cererii sale de recurs, la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-reclamant; aceste cheltuieli se ridică la suma de 100 lei şi reprezintă onorariu de avocat, dovedit cu chitanţa de la fila 8 din dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 258/A din 26 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Obligă recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant V.G. suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7171/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6894/2006. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
