ICCJ. Decizia nr. 7231/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7231
Dosar nr. 5966/1/2006
Şedinţa publică de la 19 septembrie 2006
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia civilă, la 7 ianuarie 2003, reclamanţii C.M.I., C.C., C.I. şi C.L. au chemat în judecată pe pârâţii Primarul comunei Sepreuş, comuna Sepreuş şi SC P. SRL pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispusă modificarea în parte a dispoziţiei nr. 397 din 3 decembrie 2002 emisă de primar, constatarea nulităţii absolute a contractului de concesiune nr. 1927/2001.
În motivarea cererii s-a arătat că în mod nelegal s-a respins cererea de restituire în natură a magaziei de cereale, edificată de antecesorii reclamanţilor pe terenul în suprafaţă de 2734 mp ce le-a aparţinut în proprietate.
În mod nelegal Consiliul local a concesionat terenul în suprafaţă de 2734 mp. Contractul de concesiune este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat cu rea-credinţă.
Prin sentinţa civilă nr. 143 din 26 martie 2003 Tribunalul Arad, secţia civilă, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că a fost preluat abuziv de la antecesorii reclamanţilor imobilul evidenţiat în C.F. Sepreuş. Pe teren existau mai multe construcţii edificate de foştii proprietari, între care o casă de locuit, o magazie de cereale şi o biserică catolică. După preluare, construcţiile au fost demolate sau distruse prin incendiere, singura construcţie rămasă fiind magazia de cereale notată sub A 9 în C.F. Sepreuş.
Prin notificarea trimisă primarului comunei Sepreuş reclamanţii nu au solicitat restituirea singurei construcţii care mai rămăsese pe terenurile preluate de la autorii lor. Reclamanţii au solicitat restituirea magaziei numai după primirea dispoziţiei nr. 313/2002, cu încălcarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 125 din 16 septembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a casat această decizie şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
În considerentele deciziei instanţei de recurs s-a reţinut că se impunea ca instanţa, în raport cu cererea prin care reclamanţii arătau că imobilele construcţii au fost demolate, să verifice, pe baza extraselor de carte funciară şi a altor acte, inclusiv a actelor administrative în temeiul cărora s-a preluat imobilul şi s-a făcut întabularea în cartea funciară, dacă vreunul dintre imobilele menţionate se identifică cu magazia a cărei retrocedare se cere.
De asemenea, în mod nelegal instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de nulitate absolută a contractului de concesiune.
Rejudecând după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a pronunţat decizia civilă nr. 68 din 22 februarie 2006 prin care a admis apelul reclamanţilor, a modificat sentinţa în sensul că a admis contestaţia, a modificat în parte dispoziţia nr. 397/2002 emisă de Primarul comunei Sepreuş, în sensul că a dispus restituirea în natură către reclamanţi şi a magaziei de cereale edificată pe terenul înscris în C.F. Sepreuş nr. top. 405-406/a//1/1/5 în suprafaţă de 2734 mp. A constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune încheiat între Consiliul local al comunei Sepreuş şi SC P. SRL.
Instanţa de apel şi-a motivat decizia arătând că aprecierea potrivit căreia cererea de atribuire în natură a magaziei de cereale ar fi fost făcută peste termen este neîntemeiată, în raport cu împrejurarea că prin expertiza efectuată în cauză s-a constatat că magazia de cereale face corp comun cu terenul de 2734 mp, fiind edificată pe acest teren, corpul funciar având caracter unitar.
Pe de altă parte, cererea reclamanţilor notificatori nu putea fi scindată, cu consecinţa respingerii cererii pentru restituirea magaziei de cereale ca tardiv formulată, având în vedere că, la data formulării notificării, terenul din litigiu a fost individualizat parcelar, operaţiunea de dezmembrare fiind realizată ulterior.
Cum construcţia în litigiu a fost individualizată în C.F., iar faptul necunoaşterii împrejurării că construcţia nu a fost demolată nu poate fi imputat reclamanţilor, starea acestei construcţii fiind de avansată degradare.
Contractul de concesiune s-a încheiat la 25 septembrie 2001, cu ignorarea notificării reclamanţilor, din 25 mai 2001. În acest fel, s-au încălcat dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către pârâţi.
Prin recursul Primăriei comunei Sepreuş, prin primar, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este criticată hotărârea deoarece, deşi este de necontestat că imobilul magazie de cereale constituie un tot unitar cu imobilul teren, reclamanţii, prin notificarea formulată, aveau obligaţia să specifice în mod expres imobilul pe care îl solicitau, cunoscând faptul că acea construcţie este o clădire foarte veche. Au lăsat astfel loc de interpretare în sensul că nu ar fi solicitat restituirea clădirii, ci doar a terenului pe care este edificată construcţia.
Deoarece reclamanţii nu au solicitat restituirea în natură a magaziei, contractul de concesiune s-a încheiat în mod legal, cu respectarea prevederilor Legii nr. 21/1998.
SC P. SRL a arătat în recursul formulat, faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de considerentele deciziei de casare, în care s-a arătat că instanţa nu s-a pronunţat asupra motivului de nulitate absolută invocat de reclamanţi cu privire la contractul de concesiune. Totodată, a reţinut că instanţa nu a evaluat pertinenţa notificării formulată de reclamanţi, care au fost în eroare cu privire la faptul demolării magaziei.
Faţă de critica şi dispoziţia instanţei supreme, instanţa de apel a dispus numai efectuarea unei expertize prin care să se identifice construcţia din litigiu, atât sub aspectul existenţei sale fizice, cât şi sub aspectul individualizării sale.
După primirea Dispoziţiei nr. 313/2002, reclamanţii şi-au precizat cererea solicitând numai suprafaţa de 2734 mp pe care se afla amplasată magazia de cereale. În mod întemeiat primarul a considerat că cererea de atribuire în natură a magaziei de cereale s-a făcut peste termen.
Contractul de concesiune a fost încheiat cu bună-credinţă de către SC P. SRL, care nu a avut cunoştinţă de cererile reclamanţilor.
Prin întâmpinare, intimaţii reclamanţi au solicitat respingerea recursurilor, hotărârea instanţei de apel fiind legală şi dată cu respectarea deciziei de casare.
Analizând hotărârea instanţei de apel, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs, şi în raport de dovezile administrate înaintea instanţelor de fond, Înalta Curte a apreciat că recursurile nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
1. Prin notificarea adresată în termenul impus de Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii au solicitat imobilul alcătuit din teren neocupat de construcţii. Faptul că nu s-a solicitat prin notificare şi magazia situată pe teren, nu înseamnă că, în privinţa acesteia, s-ar fi depăşit termenul în care putea fi cerută, având în vedere că, în lumina accesiunii, restituindu-se terenul se restituie şi magazia amplasată pe acesta.
Nu este de acceptat critica în sensul că reclamanţii trebuiau să specifice în mod expres în notificare faptul că doresc şi construcţiile de pe teren. Era obligaţia unităţii notificate, dacă avea vreo nedumerire în privinţa modului în care se poate restitui doar terenul de sub o construcţie, fără să se restituie şi construcţia, să ceară lămuriri petenţilor.
Sub acest aspect, hotărârea instanţei de apel care a reţinut că cererea notificatorilor nu putea fi scindată, având în vedere că la data notificării terenul era individualizat parcelar, operaţiunea de dezmembrare fiind ulterioară, este legală;
2. În hotărârea dată în recurs, în condiţiile art. 315 C. proc. civ. s-a arătat că instanţa de trimitere trebuie să se pronunţe şi asupra contractului de concesiune.
Faptul că în prezenta cauză nu este parte şi consiliul local, nu afectează valabilitatea soluţiei, ci pune doar o problemă de opozabilitate a hotărârii faţă de consiliu.
Pe de altă parte, expertiza a fost dispusă tocmai pentru a stabili dacă terenul şi magazia de cereale constituie un tot unitar. În raport de concluziile expertului, instanţa s-a putut pronunţa şi asupra legalităţii contractului de concesiune, nulitatea intervenind dacă magazia era situată pe teren.
Contractul de concesiune este lovit de nulitate absolută, pentru cauză ilicită, de vreme ce, potrivit expertizei, magazia de cereale este situată pe terenul solicitat prin notificare, iar notificarea a fost înregistrată la 25 mai 2001, contractul fiind încheiat la 25 septembrie 2001.
Necunoaşterea înregistrării notificării nu poate fi invocată de societatea comercială pentru dovedirea bunei sale credinţe, câtă vreme avea obligaţia să depună toată diligenţa necesară pentru a afla situaţia juridică reală a imobilului. Obţinerea de informaţii, chiar de la cealaltă parte contractantă, nu ar fi presupus un efort excesiv, de natură să determine partea să încheie contractul fără asemenea verificări.
Faţă de cele ce preced, instanţa apreciază că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel pronunţând o soluţie legală, dată cu aplicarea corectă a legii materiale incidente, şi cu respectarea deciziei de casare. Ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii date în apel.
În raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenţii vor fi obligaţi la cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Primăria comunei Sepreuş şi SC P. SRL Arad împotriva deciziei civile nr. 68 din 22 februarie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Obligă pe recurenţi la 700 RON cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9818/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5614/2006. Civil → |
|---|
