ICCJ. Decizia nr. 7553/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7553
Dosar nr. 43764/3/2006
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 273 din 15 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis contestaţia formulată de reclamanta M.I. în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, prin Primar General, M.M.R.E., M.M.R., K.M.N., M.A.A., M.D.M.Ş., C.G., C.M. şi M.C.E.; s-a anulat în parte dispoziţia nr. 6818 din 16 noiembrie 2006 emisă de Primăria municipiului Bucureşti şi s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 10772,84 mp, situat în Bucureşti, precum şi recunoaşterea dreptului de proprietate în favoarea contestatoarei pentru cota succesorală de 1/10.
În pronunţarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, prin dispoziţia sus-menţionată, s-a dispus restituirea în natură în proprietatea notificatorilor M.M.R.E., M.M.R., K.M.N., M.A.A., M.D.M.Ş., C.G., C.M., M.C.E.A. şi M.I. a terenului în litigiu. În ceea ce-i priveşte pe K.M.N. şi M.I., s-a atribuit imobilul în folosinţă specială, în raport de calitatea acestora, de cetăţeni străini.
Reclamanta a solicitat anularea în parte a dispoziţiei, în sensul înlăturării dreptului său de folosinţă specială asupra terenului, considerând că este îndreptăţită la restituirea în natură, în proprietate, corespunzător cotei de 1/10, care i se cuvine de pe urma defunctei M.M., în calitatea sa de moştenitoare legală a defunctei, respectiv nepoată de fiu.
Primăria municipiului Bucureşti a stabilit că terenul în litigiu poate fi restituit în natură însă, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, avându-se în vedere cetăţenia acesteia, i s-a recunoscut doar un drept de folosinţă special.
Legea nr. 10/2001 nu distinge, sub aspectul formulării cererilor de restituire în natură, în raport de cetăţenia persoanelor care se consideră îndreptăţite la această formă de reparaţie.
De asemenea, calitatea sus menţionată în persoana reclamantei poate fi analizată şi prin prisma dispoziţiilor constituţionale, act normativ cu forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative. Aceasta cu atât mai mult cu cât legea specială nu conţine reglementări în legătură cu cetăţenia celor care solicită restituirea în natură.
A mai reţinut instanţa că emiterea dispoziţiei contestate s-a realizat după revizuirea Constituţiei, prin Legea nr. 429 din 23 octombrie 2003, iar, potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din legea fundamentală:„cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin legea organică, precum şi prin moştenire legală".
Dispoziţiile constituţionale cuprind două ipoteze, cea care interesează în speţă referindu-se la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi de apatrizi, prin moştenire legală.
Şi anterior modificării Constituţiei în sensul arătat mai sus, cetăţenii străini puteau obţine restituirea în natură a terenurilor în situaţia în care preluarea imobilelor de către stat avusese loc fără titlu valabil.
În cazul preluării cu titlu valabil, Decizia de restituire în natură a terenului este inadmisibilă deoarece, în cazul unui asemenea imobil, Decizia are efect constitutiv de proprietate, respectiv prin efectul şi de la data deciziei, persoana îndreptăţită redevenind titular al dreptului de proprietate, pe care l-a pierdut în urma unei deposedări abuzive, dar cu titlu valabil.
Faţă de aspectul dobândirii proprietăţii de la data deciziei, cetăţenia străină existentă la data intrării în vigoare a legii nu reprezintă o negare definitivă a vocaţiei persoanei fizice la dobândirea proprietăţii terenului, aceasta putând să întreprindă demersurile necesare pentru redobândirea cetăţeniei române.
În situaţia trecerii imobilului în proprietatea statului fără titlu valabil este menţinută calitatea de proprietar în toată perioada de la data deposedării şi până la data deciziei de restituire, iar Decizia nu are un efect constitutiv de drepturi, ca în cazul menţionat mai sus, ci declarativ de proprietate, având semnificaţia de repunere a adevăratului proprietar în posesiunea efectivă a bunului său.
În speţă, imobilul a fost preluat de stat fără titlu. La data de 19 decembrie 1944 s-a emis ordinul de rechiziţie nr. 5974, iar la data de 21 decembrie 1944 s-a întocmit procesul-verbal de revocare a rechiziţiei, foştilor proprietari nefiindu-le însă restituit imobilul, care a rămas în folosinţa armatei sovietice, ulterior, a armatei germane. În anul 1950 a trecut fără titlu la stat, preluarea fiind una în fapt.
Pentru aceste considerente, Tribunalul a constatat că acţiunea este întemeiată, motiv pentru care a admis-o, în temeiul art. 26 raportat la art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, dispunând anularea în parte a dispoziţiei nr. 6818 din 16 noiembrie 2006 şi restituirea în natură a terenului, cu recunoaşterea dreptului de proprietate în favoarea contestatoarei pentru cota succesorală de 1/10.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, criticând sentinţa deoarece, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 şi Hotărârea nr. 250/2007, unitatea deţinătoare nu are competenţa de a stabili cotele succesorale, ci doar să constate calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a bunului sau la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Conform dispoziţiilor din actele normative sus-menţionate, dar şi prevederilor Constituţiei României, reclamanta nu poate dobândi terenuri în proprietate pe teritoriul ţării deoarece nu este cetăţean român.
Prin Decizia civilă nr. 162 A din 10 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de către apelantul pârât Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea de Apel a reţinut că reclamanta nu a contestat Decizia emisă de apelantă pe motiv că prin aceasta nu s-au stabilit cotele ce se cuvin fiecărei persoane îndreptăţite. Instanţa, cu ocazia verificării calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului, a constatat că părţii îi revine cota de 1/10 din teren, în baza calităţii sale de moştenitoare legală a defunctei M.M.
În acelaşi sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că instanţa este competentă să soluţioneze pe fond contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv.
Curtea de Apel a constatat aplicarea şi interpretarea corectă, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 44 din Constituţia României faţă de împrejurarea că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără justificarea existenţei vreunui titlu.
S-au avut în vedere dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Constituţia României revizuită, precum şi ale art. 2 alin. (1) din Titlul II al OUG nr. 184/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 48/2004, din care rezultă că cetăţenii străini care au calitatea de persoane îndreptăţite potrivit Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură a unor terenuri situate în intravilanul localităţilor pot opta pentru dobândirea unui drept de folosinţă special, care conferă titularului drepturile şi obligaţiile conferite de lege proprietarului, cu excepţia dreptului de dispoziţie.
Potrivit alin. (2) şi (3) din acelaşi text de lege, la transmiterea dreptului de folosinţă către terţi, statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, are un drept de preemţiune la cumpărarea acestuia, iar în cazul în care terţul dobânditor al dreptului de folosinţă este cetăţean român sau persoană juridică română, dreptul de folosinţă astfel dobândit se converteşte în drept de proprietate.
Faţă de conţinutul dispoziţiilor legale sus menţionate, Curtea de Apel a reţinut că dreptul dobândit asupra terenurilor, de către cetăţenii străini, în urma parcurgerii procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, este un drept de folosinţă special, care conferă însă titularului toate drepturile şi obligaţiile conferite de lege proprietarului, cu excepţia dreptului de dispoziţie.
Potrivit alin. (5) din art. 2 Titlul II din OUG nr. 184/2002, introdus prin Legea de aprobare nr. 48/2004, dispoziţiile enunţate mai sus nu se aplică în cazul persoanelor prevăzute la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare. Textul din urmă se referă la persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil şi care, potrivit legii speciale, îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire.
În această situaţie nu este vorba despre dobândirea dreptului de proprietate asupra unor terenuri preluate de stat, dreptul respectiv neieşind niciodată din patrimoniul titularului; textul se referă la reluarea exercitării acestui drept. În asemenea cazuri, se pune problema restituirii în proprietate a imobilelor preluate în mod abuziv.
În concluzie, potrivit Legii nr. 10/2001, cererile de restituire a terenurilor situate în intravilanul localităţilor, formulate de cetăţeni străini, urmează să fie admise, condiţionat de dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite şi a dreptului de proprietate avut anterior preluării, actul normativ menţionat necondiţionând nici posibilitatea formulării notificărilor şi nici admiterea cererilor, de cetăţenia solicitantului.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primar, criticând hotărârea pentru următoarele motive:
Decizia a fost dată cu aplicarea greşită a legii, făcându-se în mod eronat referire la Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care nu are incidenţă în speţă.
Instanţa de fond, după cum reţine, de altfel, şi Curtea de Apel, nu a fost învestită cu o cerere de stabilire a cotelor care se cuvin fiecărei persoane îndreptăţite, pronunţându-se în mod greşit cu privire la acest aspect în ceea ce o priveşte pe reclamantă.
Pârâtul nu are competenţa legală de a stabili în mod efectiv cotele succesorale, ci doar să constatate calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea în natură sau la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent a solicitantului.
În ceea ce priveşte dreptul de folosinţă special stabilit în favoarea reclamantei, instanţa de apel evocă dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, dar are în vedere şi dispoziţiile OUG nr. 184/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 48/2004, recunoscând existenţa unui drept de folosinţă special dobândit de către cetăţenii străini asupra terenului, în condiţiile parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Ca atare, chiar dacă se au în vedere dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, normele din legea specială, menţionate de către instanţa de apel, trebuie să-şi găsească aplicarea şi să producă efecte juridice. Astfel, soluţia Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul unităţii pârâte s-a dat cu aplicarea corectă a dispoziţiilor actului normativ în discuţie.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei pronunţate şi schimbarea sentinţei apelate, în sensul respingerii contestaţiei, ca neîntemeiată.
Deşi legal citaţi cu menţiunea depunerii întâmpinării, intimaţii nu au înregistrat acest act procedural în dosar.
Analizând Decizia civilă recurată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra cotei de 1/10 din teren, prin sentinţa civilă pronunţată în cauză, în mod corect, Curtea de Apel a constatat că această verificare a fost efectuată de prima instanţă cu ocazia stabilirii calităţii petentei, de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a terenului. Ca atare, reprezintă o simplă constatare aritmetică a cotei succesorale a reclamantei de pe urma autoarei sale, M.M., fără relevanţă în pretinsa depăşire a limitelor de învestire a primei instanţe, prin cererea de chemare în judecată.
Pe de altă parte, conform petitului acţiunii, reclamanta a solicitat, printre altele, să se dispună restituirea în natură a imobilului, în cota cuvenită acesteia, pe care a specificat-o ca fiind de 1/10, astfel încât, şi din această perspectivă, nu s-ar putea constata o depăşire a obiectului cererii de chemare în judecată, din partea primei instanţe, cu privire la care Curtea de Apel ar fi procedat la o examinare greşită, în raport de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Textul de lege menţionat se referă la pronunţarea soluţiei în limitele obiectului cererii de chemare în judecată, normă legală respectată de ambele instanţe, în pronunţarea sentinţei, respectiv în verificarea acesteia, din perspectiva criticilor formulate de pârât în apel, în legătură cu acest aspect.
De asemenea, contrar celor susţinute de recurent, atât el, cât şi organul judiciar, au competenţa de a stabili cota cuvenită unei persoane din moştenirea fostului proprietar deoarece Legea nr. 10/2001 nu interzice efectuarea unor asemenea verificări, cu atât mai mult cu cât, conform art. 26, solicitantul trebuie să depune înscrisuri care să justifice această calitate.
Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, chiar dacă nu are legătură directă cu speţa deoarece nu se pune problema unui refuz din partea unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea adresată de persoanele enumerate mai sus, a fost invocată în mod corect în considerentele deciziei recurate. Aceasta întrucât, în cuprinsul deciziei pronunţate în interesul legii, se face referire la principiul plenitudinii de jurisdicţie a instanţelor de judecată şi care justifică dreptul acestora de a verifica orice aspecte în legătură cu cauza cu care au fost învestite.
În ceea ce priveşte natura dreptului reclamantei în legătură cu terenul în litigiu, argumentele Curţii de Apel privind păstrarea dreptului de proprietate asupra bunurilor preluate fără titlu valabil, inclusiv asupra terenurilor, în patrimoniul titularului dreptului de la data preluării, cu consecinţa posibilităţii restituirii în natură către acesta sau către moştenitori, indiferent de cetăţenie, sunt corecte.
Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil de către stat, în perioada de referinţă a legii, persoana deposedată în aceste condiţii îşi păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării, exerciţiul acestui drept fiind condiţionat de primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire.
În acest caz, într-adevăr, nu se poate pune problema unei dobândiri a dreptului de proprietate, deoarece dreptul avut la data preluării a rămas în patrimoniul titularului, în condiţiile textului de lege arătat. În consecinţă, nu este incidentă legislaţia în materie privind dobândirea dreptului de proprietate, care trebuie examinată şi din perspectiva cetăţeniei eventualului dobânditor.
De altfel, dispoziţiile art. 2 alin. (5) din OUG nr. 184/2002, modificată şi aprobată prin Legea nr.48/2004, exclud persoanele aflate în ipoteza prevăzută la art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 de la aplicarea dispoziţiilor alin. (1), (2) şi (3) din art. 2 al Ordonanţei de urgenţă.
Cu alte cuvinte, dreptul de opţiune pentru dobândirea unui drept de folosinţă special, de către cetăţenii străini şi apatrizii care au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a unor terenuri, situate în intravilanul localităţilor, nu se aplică în cazul în care imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil.
Or, în speţă, s-a stabilit fără echivoc faptul că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu, astfel încât, printr-o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din O.U.G nr. 184/2002, aprobată cu modificări, prin Legea nr. 48/2004, Curtea de Apel a confirmat soluţia primei instanţe în legătură cu recunoaşterea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei asupra terenului, în cota cuvenită, cu consecinţa restituirii în natură şi către aceasta a bunului respectiv.
Pe de altă parte, şi în cazul unei dobândiri a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Constituţia României, astfel cum a fost revizuită, prevede o asemenea posibilitate în favoarea cetăţenilor străini, în condiţiile art. 44 alin. (2), care include şi moştenirea legală, ca modalitate de dobândire a acestor bunuri.
Ca atare, şi din această perspectivă, reclamanta, în calitate de moştenitoare legală a autoarei sale, M.M., ar fi avut dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Din acest punct de vedere, dreptul de opţiune privind dreptul de folosinţă special asupra terenurilor trebuie privit prin raportare la dispoziţiile constituţionale, care au o forţă juridică superioară oricărui alt act normativ, dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 184/2002 fiind necesar să fie corelate cu textul legii supreme.
Instanţa de apel a avut în vedere aceleaşi argumente cu cele prezentate pe parcursul considerentelor de faţă, invocarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1), (2) şi (3) din OUG nr. 184/2002 având scopul doar al unei expuneri detaliate a textului de lege în ansamblul său, dar fără să conducă la concluzia că această instanţă ar fi considerat incidente în cauză dispoziţiile menţionate. Ele au fost excluse în mod explicit din argumentarea soluţiei, prin considerentele finale ale deciziei recurate, care face referire la aplicabilitatea alin. 5 din art. (2), Titlul II al Ordonanţei de urgenţă.
Pentru motivele prezentate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie, confirmând soluţia primei instanţe în legătură cu natura dreptului reclamantei asupra terenului în litigiu, ca fiind cel de proprietate, iar nu un simplu drept de folosinţă special.
Ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârât, nefiind întrunite cerinţele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 162A din 10 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7640/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7548/2006. Civil → |
|---|
