ICCJ. Decizia nr. 7993/2006. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7993
Dosar nr. 7303/42/2006
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2007
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată sub nr. 904 din 17 aprilie 2006 la Tribunalul Buzău, secţia civilă, reclamantul C.G.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat obligarea sa la plata sumei de 250.000 lei drept reparaţii pentru privarea ilegală de libertate suportată prin reţinerea pe nedrept.
Prin sentinţa civilă nr. 1008 din 20 octombrie 2006, Tribunalul Buzău, secţia civilă, a respins excepţia tardivităţii acţiunii invocată de reprezentantul Ministerului Public şi a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen., termenul în care poate fi introdusă acţiunea pentru repararea pagubei materiale sau a unei daune morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal este de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţelor de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute de art. 504 din acelaşi cod.
Or, în cauză, nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare ca urmare a rejudecării cauzei sau o ordonanţă de revocare a măsurii preventive sau restrictive de libertate, ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, o hotărâre judecătorească de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, astfel că dreptul la acţiune nu s-a născut.
Sub aspectul fondului cauzei, instanţa a reţinut că, prin ordonanţa din 8 aprilie 1995, reclamantul a fost reţinut pentru o perioadă de 24 de ore, fiind învinuit de săvârşirea infracţiunii de ultraj, prev. şi ped. de art. 239 alin. (2) C. pen.
Ulterior, prin ordonanţa nr. l436/P/1995, reclamantul din litigiul de faţă a fost arestat preventiv, iar prin rechizitoriul cu acelaşi număr din 30 iunie 1995 a fost trimis în judecată.
Prin hotărâre penală definitivă a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, cu executare în regim de detenţie, pedeapsă pe care a şi executat-o.
Aşadar, reţinerea, arestarea preventivă şi apoi trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârşirea acţiunii de ultraj s-au finalizat printr-o condamnare definitivă, actele de procedură întreprinse de organele de urmărire penală, categorie în care se încadrează şi ordonanţa de reţinere, neputând fi incluse în categoria erorilor judiciare.
Prin Decizia nr. 233 din 10 mai 2007, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a fost respins apelul reclamantului C.G.E. împotriva sentinţei civile nr. 108 din 20 octombrie 2006 a Tribunalului Buzău, secţia civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar special D.G.F.P. Buzău.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă, că reclamantul a investit Tribunalul Buzău cu o cererea având ca obiect obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, cu titlul de reparaţii pentru o presupusă eroare judiciară, săvârşită în ceea ce-1 priveşte, şi anume aceea a reţinerii sale prin ordonanţa din 8 aprilie 1995.
Faţă de materialul probator administrat în cauză, s-a reţinut că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, avându-se în vedere că, pentru săvârşirea infracţiunii pentru care reclamantul a fost reţinut şi ulterior arestat, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău, acesta a fost trimis în judecată şi condamnat definitiv la o pedeapsă cu executare în regim de detenţie, pedeapsă pe care a şi executat-o.
Căile extraordinare de atac declarate de reclamant împotriva hotărârii de condamnare au fost respinse.
Potrivit art. 52 alin. (3) Teza I din Constituţia României, revizuită, Statul Român răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
Pe de altă parte, în baza art. 504 alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea pagubei încercate de către stat, dacă în urma rejudecării se pronunţă o hotărâre de achitare.
De asemenea, în temeiul alin. (2) al aceluiaşi text are dreptul la repararea pagubei şi persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
În cauză, susţinerea apelantului în sensul că, prin ordonanţa de reţinere a fost privat de libertate în mod nelegal nu îşi găseşte suport probator, atâta vreme cât aprecierea organului de urmărire penală a fost aceea că există în ceea ce-l priveşte indiciile săvârşirii unei infracţiuni de ultraj, care ulterior a fost confirmată prin hotărâre definitivă de condamnare, urmată de executarea pedepsei aplicate.
De altfel, în aceeaşi cauză penală, acelaşi reclamant a fost şi arestat preventiv, dar cu privire la aceasta măsură preventivă nu a făcut nicio referire, în sensul că ar fi ilegală sau dispusă pe nedrept.
Aşadar, actul întreprins de organul de urmărire penală s-a reţinut că nu poate fi încadrat în erorile judiciare care l-ar îndreptăţi la obţinerea unei despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Sub aspectul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocată de reclamant, Curtea a reţinut că instanţa europeană a decis că art. 5 alin. (5) din Convenţie este respectat, dacă persoana poate cere o reparaţie pentru privarea sa de libertate, realizată în condiţii contrare dispoziţiilor art. 5 alin. (1)-(4).
Or, în speţă, reclamantul a beneficiat de accesul la justiţie chiar pe calea acţiunii promovată în cauză.
Cu toate acestea, s-a mai avut în vedere că, aprecierea dacă reţinerea sa a fost sau nu ilegală, a respectat sau nu dispoziţiile interne şi europene, este atributul judecătorului naţional, singurul care poate să decidă pe baza probatoriului administrat dacă unei persoane reţinute sau arestate într-un proces penal i se pot acorda sau nu despăgubiri, ca urmare a privării sale de libertate.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs reclamantul.
Invocând în drept art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. pen., în esenţă, recurentul a susţinut că prin hotărârea recurată, greşit s-a interpretat actul juridic dedus judecăţii şi că instanţa a schimbat natura şi înţelesul lămurit al acestuia, hotărârea fiind lipsită de temei legal şi pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Aşa cum corect s-a reţinut prin hotărârea recurată, potrivit art. 52 alin. (3) Teza I din Constituţia României, revizuită, Statul Român răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate pentru erori judiciare, în condiţiile prevăzute de art. 504-507 C. proc. pen.
Prin art. 504 alin. (l) C. proc. pen. se prevede că persoana care a fost definitiv condamnată are dreptul la repararea pagubei suferite de către Statul Român, numai în situaţia în care, în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Conform alin. (2) din acelaşi text, dreptul la reparaţie intervine şi în cazul privării de libertate al persoanei în mod nelegal, în cursul procesului penal, dar şi în situaţia persoanei căreia în cursul procesului penal i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
În aceste condiţii, răspunderea statului este circumscrisă celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, răspunderea fiind directă, cauzată de erorile judiciare săvârşite în procesul penal.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în art. 5 paragraf 5 prevede că: „orice persoană care este victima unei deţineri sau a unei arestări nelegale are dreptul la despăgubiri", textul garantând un drept executoriu la reparaţie numai pentru victimele unei arestări sau a unei detenţii.
Reţinerea, arestarea preventivă şi apoi trimiterea în judecată a reclamantului s-a finalizat printr-o condamnare definitivă la o pedeapsă cu executare în detenţie.
Faţă de susţinerea recurentului-reclamant, trebuie reţinut că, actele procedurale săvârşite de organele de urmărire penală, cum este şi ordonanţa de reţinere în discuţie, nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare", avându-se în vedere că, pe toată durata cercetării penale şi apoi a judecăţii, reclamantul a beneficiat de prezumţia de nevinovăţie.
Reclamantul a beneficiat de acces la justiţie, dovada fiind chiar prezenta cerere adresată instanţei.
În ceea ce priveşte aprecierea, dacă reţinerea a fost sau nu ilegală, dacă s-au respectat sau nu dispoziţiile interne şi europene, este numai atributul judecătorului naţional, singurul în măsură să decidă, pe baza unui probatoriu temeinic, dacă unei persoane reţinute sau arestate într-un proces penal i se pot acorda sau nu despăgubiri, ca urmare a privării de libertate, aşa cum a reţinut instanţa şi prin hotărârea recurată.
Faţă de cele expuse anterior, criticile formulate de către recurent nu pot aduce nicio atingere hotărârii recurate, instanţa soluţionând pricina dedusă judecăţii, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, fără să schimbe natura şi înţelesul lămurit al actului juridic dedus judecăţii, avându-se în vedere că nu sunt întrunite cerinţele art. 504 C. proc. pen. în raport de care s-a soluţionat cererea.
Pentru considerentele expuse, recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.G.E. împotriva deciziei nr. 233 din 10 mai 2007, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7992/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7989/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
