ICCJ. Decizia nr. 8018/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8018
Dosar nr.15662/3/2006
Şedinţa publică din 11 decembrie 2008
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 12 august 2002, la Tribunalul Bucureşti, reclamanţii P.P.A.D., P.P.E. şi P.P.M., au chemat în judecată pe pârâţii V.M., I.I.C., A.M. şi Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în intervalul 5-15 noiembrie 1996, prin care s-a transmis celor trei părţi persoane fizice proprietatea unor apartamente din imobilul situat în Bucureşti.
Reclamanţii au mai cerut ca instanţa de judecată să constate caracterul nelegal al exproprierii imobilului, situat în sector 1, expropriere dispusă prin Decretul nr. 535 din 22 decembrie 1970, emis de fostul Consiliu de Stat.
În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că imobilul situat la adresa indicată anterior a fost expropriat de la numiţii S.M. şi C.C. (autoarele reclamanţilor) şi că formele de expropriere sunt lovite de nulitate absolută, că ulterior apartamentele din clădire au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 celor trei reclamanţi, dar, contractele de vânzare-cumpărare sunt nule de drept, lipsind obiectul lor, că vânzătorul şi cumpărătorii au fost de rea-credinţă şi au încheiat respectivele contracte cu încălcarea Legilor nr. 112/1995, nr. 33/1994 şi nr. 114/1996.
La data de 25 noiembrie 2002, reclamanţii au depus la dosar o precizare şi completare a cererii de chemare în judecată, arătând că înţeleg să cheme în judecată în calitate de pârâtă pe SC H.N. SA Bucureşti (mandatara vânzătorului Consiliul General al Municipiului Bucureşti ) şi să solicite, alături de constatarea nulităţii contractelor menţionate prin cererea iniţială şi compararea titlului de proprietate al reclamanţilor cu titlul de proprietate al pârâtelor, comparare în baza căreia revendică imobilul.
Prin sentinţa civilă nr. 467 din 23 mai 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor P.P.E., P.P.A.D. şi P.P.M. în contradictoriu cu pârâţii V.M., A.M.A., Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA Bucureşti, respingând ca atare acţiunea prin care reclamanţii solicitau anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1153/21171 din 5 noiembrie 1996, nr. 1278/20283 din 14 noiembrie 1996 şi nr. 1136/20288 din 15 noiembrie 1996, încheiate între pârâţi şi constatarea caracterului nelegal al exproprierii imobilului ce a fost proprietatea autorului S.I.
Acţiunea a fost completată şi modificată la data de 25 noiembrie 2002, când s-a solicitat de către reclamanţi revendicarea imobilului prin comparare de titluri, introducerea în cauză şi a SC H.N. SA, indicându-se ca motiv de nulitate a formelor de expropriere faptul că Decretul nr. 535/1970 şi nr. 127/1971 nu au fost publicate în Monitorul Oficial.
Prin această hotărâre s-au respins excepţiile autorităţii de lucru judecat şi a inadmisibilităţii acţiunii, motivarea fiind expusă în încheierea din 16 mai 2003.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prima acţiune în revendicarea vizând acest imobil din litigiu a fost respinsă irevocabil prin Decizia nr. 3129 din 22 iunie 2001 şi a avut o altă cauză decât prezenta acţiune care se întemeiază pe Legea nr. 10/2001.
S-a mai reţinut că tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în condiţiile în care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 permit cercetarea valabilităţii actelor de înstrăinare a imobilelor trecute în proprietatea statului, fără a condiţiona acest demers de suspendare a procedurii administrative de restituire întemeiată pe normele aceleiaşi legi.
Cu privire la calitatea procesuală activă, instanţa de fond a constatat că reclamanţii sunt moştenitorii numitei S.M., conform certificatelor de moştenitor nr. 406/1976 şi nr. 568/1989, aflate la dosar - filele 123 şi 124.
Cu privire la cota succesorală s-a învederat că S.M. era proprietara unei cote de ¾ din imobilul expropriat din care ½ cota devălmaşă a bunului comun dobândit în timpul căsătoriei şi ¼ cota succesorală de pe urma soţului său, restul de ¼ aparţinând surorii defunctului S.I., respectiv numitei C.C., potrivit certificatului de moştenitor nr. 97/1968fila 61 dosar.
Neavând calitate de moştenitori ai coproprietarei C.C., reclamanţii nu au dovedit calitatea procesuală în prezenta acţiune, deoarece nu există identitate între persoana acestora şi titularul dreptului subiectiv pretins.
În acest sens, tribunalul a constatat că reclamanţii pot pretinde decât cel mult recunoaşterea dreptului asupra unei cote indivize şi abstracte din proprietatea bunului, dar nu un drept asupra întregului imobil.
Având în vedere că acţiunea în revendicarea este o manifestare a dreptului de dispoziţie ce tinde la readucerea întregului imobil în patrimoniul fostului proprietar, coindivizarul nu poate efectua acte de dispoziţie cu privire la întregul bun comun sau la o porţiune determinată material din acel bun, fără consimţământul celorlalţi coindivizari.
Prin Decizia nr. 573 din 12 decembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 467/2003, reţinând pe de o parte încălcarea principiului unanimităţii în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, iar pe de altă parte faptul că nepronunţarea instanţei de fond asupra capătului de acţiune, având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nu este un motiv de admitere a apelului, reclamanţii putând solicita instanţei de fond, în baza art. 2812 C. proc. civ. să se pronunţe asupra acestui capăt de acţiune.
Prin Decizia nr. 9156 din 14 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţii P.P.A.D. şi P.P.M. împotriva deciziei nr. 573 din 12 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a casat-o şi, în consecinţă a admis apelurile declarate de reclamanţi şi pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 467 din 23 mai 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Înalta Curte a reţinut că, instanţele de fond şi apel erau obligate să soluţioneze pricina cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Or, prima instanţă a rezolvat litigiul fără a intra în cercetarea fondului, considerând fără temei legal că restituirea putea fi cerută numai de către toate persoanele coproprietare ale imobilului revendicat şi instanţa de apel a confirmat această soluţie.
În mod practic, prin cele două hotărâri pronunţate a fost refuzat accesul la justiţie al unor persoane care au pretins un drept de proprietate cu privire la un imobil, drept care ar rămâne neprotejat din punct de vedere juridic în condiţiile pasivităţii manifestate de către unul dintre foştii coproprietari. De altfel, art. 4 din Legea nr. 10/2001 a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, fiind introdus alin. (4), potrivit căruia de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Capitolul III, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire, modificare ce evidenţiază preocuparea legiuitorului de a fi asigurată protecţia din punct de vedere juridic a persoanelor care, respectând prevederile legale, acţionează pentru valorificarea într-un termen rezonabil al drepturilor pretinse şi contribuie astfel, la o stabilitate a raporturilor juridice.
Tot fără temei juridic instanţele s-au pronunţat numai asupra capătului de acţiune privind revendicarea, lăsând nesoluţionate celelalte capete ale cererii de chemare în judecată, potrivit completării ulterioare.
Soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea nulităţii titlurilor pârâţilor nu este condiţionată de regula unanimităţii avute în vedere de către instanţe la rezolvarea capătului de cerere privind revendicarea.
Posibilitatea oferită unei părţi de a cere completarea hotărârii nu poate duce la concluzia că această procedură reglementată prin art. 281 C. proc. civ. înlocuieşte obligatoriu calea de atac. Dimpotrivă, partea interesată este cea care poate să aleagă între a cere completarea hotărârii sau a declara apel ori, după caz, recurs. În atare condiţii, apare nejustificat refuzul instanţei de apel de a examina criticile formulate împotriva hotărârii primei instanţe.
După această casare cu trimitere, cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Bucureşti şi prin încheierea din 13 septembrie 2006, instanţa a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâţi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a numitei I.L. în calitate de soţie a pârâtului I.I.C., cât şi a Municipiului Bucureşti prin Primar General.
Prin încheierea din 25 octombrie 2006, instanţa a respins ca nefondată excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 33/1994.
Prin încheierea din 14 februarie 2007, instanţa a admis în baza a art. 1201 C. civ. excepţia autorităţii de lucru judecat în privinţa capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului nelegal al exproprierii sub aspectul lipsei cauzei de utilitate publică şi a faptului că despăgubirile acordate au fost insuficiente şi nu au fost plătite în prealabil de către stat. S-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat privind capătul de cerere referitor la neconstituţionalitatea şi nelegalitatea exproprierii şi pentru motivul că Decretul nr. 535/1970 nu a fost publicat.
Prin încheierea din 2 mai 2007 a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicarea pentru lipsa titlului în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâţii-persoane fizice, a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat privind acţiunea în revendicare pentru compararea titlurilor reclamanţilor şi pârâţilor-persoane fizice, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, a fost admisă excepţia lipsei de interes privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare şi a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale a Primăriei Municipiului Bucureşti privind revendicarea prin comparare de titluri şi s-a acordat termen pentru continuarea judecăţii. Pentru pronunţarea acestei încheieri, instanţa a reţinut că, raportul juridic dedus judecăţii prin prezenta acţiune este identic cu cel anterior, judecat irevocabil prin sentinţa nr. 83/1998, existând întrunite cele trei elemente privind autoritatea de lucru judecat, respectiv identitate de persoane, obiect şi cauză.
Toate celelalte date, care diferenţiază cele două cauze au caracter formal şi irelevant în evaluarea autorităţii de lucru judecat. Esenţial pentru securitatea circuitului juridic rămâne faptul că nu se poate recunoaşte în favoarea unei părţi, printr-o hotărâre subsecventă un drept ce i s-a refuzat printr-o hotărâre anterioară.
În consecinţă şi ţinând seama de caracterul peremptoriu în soluţionarea pricinii a excepţiei analizate, instanţa a admis excepţia, constatând că în cauză operează această excepţia în raport cu Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâţii persoane fizice în ceea ce priveşte revendicarea pentru lipsa titlului.
Această excepţie a fost apreciată ca întemeiată în privinţa revendicării prin compararea titlurilor de proprietate ale reclamanţilor şi pârâţilor persoane fizice, nefiind întrunite condiţiile triplei identităţi, faţă de împrejurarea că acest capăt de cerere este formulat pentru prima dată în acest dosar.
Referitor la constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, tribunalul a reţinut că părţi nu pot fi decât persoanele contractante, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte în acel contract, astfel că nu există identitate între persoana chemată în judecată şi cea obligată în raportul juridic dedus judecăţii, nejustificând calitatea procesuală pasivă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive fiind întemeiată.
Faţă de soluţia dată cu privire la autoritatea de lucru judecat în raport cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, tribunalul a constatat că reclamanţii nu mai justifică niciun folos practic, personal şi direct privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi cu Primăria Municipiului Bucureşti, astfel că nu mai îndeplinesc una dintre condiţiile necesare exercitării acţiunii civile, respectiv pe cea a interesului, fiind admisă şi această excepţie.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti, raportată la revendicarea prin comparare de titluri, tribunalul a reţinut că nu există identitate între persoana chemată în judecată şi cea obligată în raportul juridic dedus judecăţii, astfel că nu justifică o calitate procesuală pasivă, excepţia fiind admisă, Primăria Municipiului Bucureşti nefiind titulara niciunuia din titlurile de proprietate ce se compară.
Prin sentinţa civilă nr.828 din 6 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei de interes privind capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului, a admis acţiunea reclamanţilor P.P.A.D. şi P.P.M. în contradictoriu cu pârâţii A.M.A., I.I.C., I.L. şi V.M. privind revendicarea prin comparare de titluri, a obligat pârâţii-persoane fizice să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, respectiv pârâtul A.M.A., ap. 1, parter, I.I.C., I.L. - ap. 2, etaj 1 şi pârâta V.M. - ap. 3, etaj 2.
Instanţa de fond a reţinut că, la termenul din 6 iunie 2007 s-a invocat excepţia lipsei de interes privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, constatându-se că este întemeiată pentru considerentele ce urmează:
Obiectul prezentei cauze îl constituie acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor prin compararea titlurilor acestora, având în vedere ca ambele părţi deţin titluri de proprietate care provin de la autori diferiţi.
În cadrul acestei acţiuni, în compararea titlurilor celor două părţi tribunalul a analizat implicit şi faptul dacă autorul fiecăreia deţinea un titlu valabil şi dacă era adevăratul proprietar.
În aceste condiţii, formularea unui capăt de cerere separat care să aibă ca obiect constarea nevalabilităţii titlului statului apare ca fiind lipsit de interes, motiv pentru care s-a admis excepţia.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, tribunalul poate analiza dacă actul în baza căruia statul a preluat imobilul, a fost sau nu valabil în concordanţă cu dispoziţiile Constituţiei în vigoare şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
În speţă, imobilul a fost preluat de la reclamanţi în baza Decretului nr. 535/1970 şi a Decretului nr. 127/1971, acte normative care nu au fost publicate niciodată.
La acea dată, era în vigoare Constituţia R. S. România din 1965 care, pe de o parte prevedea că actele normative după ce sunt semnate de preşedinte se publică în Buletinul Oficial, dată de la care intrau în vigoare, iar pe de altă parte, aceeaşi Constituţie garanta proprietatea individuală.
Având în vedere că, actul în baza căruia statul a intrat în posesia bunului revendicat de către reclamanţi nu a fost publicat în Buletinul Oficial şi s-a încălcat dreptul de proprietate al părţii, titlul statului nu este valabil.
S-a mai reţinut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu, astfel încât el nu putea fi vândut chiriaşilor în baza Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, prezumţia simplă de proprietate în favoarea pârâţilor este răsturnată în cauza de faţă, în condiţiile în care s-a reţinut că autorul pârâţilor (Statul) nu a avut calitatea de proprietar în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
În aceste condiţii, tribunalul a constatat că reclamantul deţine un titlu din care rezultă o prezumţie simplă de proprietate asupra imobilului revendicat.
În schimb, prezumţia de proprietate ce rezultă din titlul pârâţilor a fost răsturnată, în condiţiile în care s-a dovedit că pârâţii au cumpărat de la un neproprietar, care preluase fără titlu legal imobilul de la autorii reclamanţilor.
Instanţa a mai reţinut că titlul preferabil se stabileşte nu în raport de cine posedă bunul sau cine plăteşte impozitele aferente acestui, ci în raport de drepturile autorilor de la care provin, urmând a se da eficienţă titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil. Această soluţie este o aplicaţie a principiului „Nemo plus iuris ad allium transfere potest quam ipse habet", potrivit căruia nu se poate transmite mai mult decât s-a dobândit, iar transcrierea titlului are importanţă în aprecierea preferabilităţii titlului numai atunci când părţile opun titluri care provin de la acelaşi autor.
Altfel spus, întrucât ambele părţi litigante deţin titlu de proprietate recunoscut ca valabil prin hotărâri judecătoreşti irevocabile şi au un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. I Adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, în conflictul dintre ele, tribunalul a recunoscut preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamanţi, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţiile de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării.
Prin Decizia civilă nr. 451A din 11 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelurile formulate de pârâţii V.M., A.M.A., I.I.C., I.L., SC E.I. SRL (continuator în drepturi a soţilor I.I.C. şi I.L.), precum şi cererea de aderare la apel formulată de reclamanţii P.P.A.D. şi P.P.M. împotriva sentinţei civile nr.828 din 6 iulie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A fost desfiinţată sentinţa apelată şi trimisă cauza spre rejudecare instanţei de fond.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă că prin Decizia nr. 9156 din 14 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie finalizând primul ciclu procesual în cauză, a statuat în mod obligatoriu pentru instanţa de rejudecare, cadrul procesual şi temeiul juridic ce trebuie avute în vedere.
Atât reclamanţii apelanţi, cât şi pârâţii intimaţi, prin cererea de aderare la apel au susţinut că instanţa de fond nu a soluţionat corect capetele de acţiune vizând valabilitatea titlului statului pentru imobilul în litigiu şi nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, aspecte de care depindea soluţionarea revendicării. Astfel, reclamanţii-apelanţi au susţinut că hotărârea primei instanţe este contradictorie şi apreciază greşit că statul a preluat imobilul fără titlu valabil, având în vedere două aspecte.
Fiind admisă excepţia autorităţii de lucru judecat sub aspectul existenţei valabile a titlului statului (sentinţa civilă nr. 83/1998), instanţa nu putea stabili contrariul.
De asemenea, aspectul nepublicării Decretului nr. 535/1970 nu produce efecte juridice sub aspectul nevalabilităţii titlului statului, pentru că respectivul decret nu trebuia publicat, potrivit dispoziţiilor art. 68 alin. (2) din Constituţia României din 1965.
Prin cererea de aderare la apel, pârâţii au susţinut în mod greşit că instanţa de fond nu a soluţionat capătul de cerere privind lipsa titlului statului, aspect ce nu intră sub puterea lucrului judecat a sentinţei civile nr. 83/1998, întrucât în cauză s-a invocat un nou motiv de nulitate al Decretului nr. 53 5/1970 (ce nu a fost invocat în primul proces), respectiv nepublicarea acestui decret.
Curtea a constatat că instanţa de fond a soluţionat capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului prin trei hotărâri diferite.
În primul rând, în mod corect a arătat că există autoritate de lucru judecat sub aspectul respectării condiţiilor exproprierii făcute prin Decretul nr. 535/1970, întrucât prin sentinţa civilă nr. 83/1998 rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 3129 din 22 iunie 2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat irevocabil că exproprierea s-a realizat pentru cauză de utilitate publică cu o justă şi prealabilă despăgubire. Aceste aspecte nu mai pot fi reanalizate în prezenta cauză nici în fond şi nici în apel.
Celelalte hotărâri date de instanţa de fond prin care s-au pronunţat cu privire la valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului sunt contradictorii. Pe de o parte, prima instanţă a admis excepţia lipsei de interes şi a respins acest capăt de acţiune ca lipsit de interes, iar pe de altă parte a constat că preluarea imobilului de către stat s-a făcut nelegal, Decretul nr. 535/1970 nefiind publicat. Aceeaşi problemă de drept dedusă judecăţii s-a reţinut că nu poate fi în acelaşi timp lipsită de interes, dar şi soluţionată pe fond.
Organizarea pe care reclamantul o face chestiunilor de drept deduse judecăţii în capetele de acţiune, nu este obligatorie pentru instanţa de fond, aceasta având obligaţia să soluţioneze toate problemele de drept deduse judecăţii, indiferent dacă acestea se constituie sau nu în capete de acţiuni distincte.
Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă s-a rezumat numai să susţină că Decretul nr. 535/1970 nu a fost publicat, astfel încât el nu a produs efecte juridice, preluarea de către stat a imobilului fiind nelegală, fără să verifice şi să cerceteze incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.68 alin.2 din Constituţia României din 1965. Nu s-a cercetat pe fond apărarea pârâţilor, în sensul că acest decret nu trebuia publicat în raport de textul enunţat anterior.
Soluţia contradictorie dată nevalabilităţii titlului statului şi necercetarea pe fond a caracterului juridic al Decretului nr. 535/1970 au dus la desfiinţarea sentinţei apelate, urmând ca instanţa de fond să rejudece acest capăt de cerere şi să stabilească caracterul juridic al decretului, respectiv, dacă acesta este un decret cu caracter normativ, pentru care era obligatorie publicarea, sau un decret cu caracter individual ce nu trebuia publicat şi care produce efecte juridice de la data emiterii lui.
Al doilea aspect pe care instanţa de fond trebuia să-1 analizeze din perspectiva art. 45 din Legea nr. 10/2001 este acela al valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cu privire la capătul de cerere ce are ca obiect nulitatea acestor contracte, instanţa de fond s-a pronunţat prin încheierea de fond din 2 mai 2007, în sensul admiterii excepţiei lipsei de interes.
Instanţa de fond a admis în mod greşit excepţia lipsei de interes, deoarece reclamanţii justifică un folos practic, personal şi direct, ce rezultă din constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de chiriaşii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, întrucât, ca efect al nulităţii, dreptul de proprietate asupra apartamentelor ce s-a născut în patrimoniul pârâţilor-persoane fizice la momentul semnării contractelor încetează retroactiv. Pârâţii rămân în posesia locuinţelor (întrucât nu s-a solicitat şi repunerea acestora în situaţia anterioară şi întoarcere apartamentelor în posesia statului) şi vor fi obligaţi personal, în cazul admiterii acţiunii în revendicare să predea imobilul reclamanţilor.
Instanţa de fond trebuia să respingă excepţia lipsei de interes şi să cerceteze pe fond capătul de acţiune, având ca obiect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
Chiar apelanţii, fără să critice în mod direct hotărârea sub aspectul admiterii excepţiei lipsei de interes cu ,privire la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, au solicitat prin motivele de apel ca instanţa să analizeze toate aspectele legate de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare (respectarea dispoziţiilor Legii nr. 1122/1995, inexistenţa unui litigiu pe rol, lipsa notificărilor, buna-credinţă, etc).
Întrucât instanţa de fond nu a cercetat aceste aspecte şi nu s-a pronunţat pe fond, pe nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, s-a reţinut că instanţa de apel nu poate să facă pentru prima dată această cercetare în apel, motiv pentru care a reţinut că se impune şi sub acest aspect desfiinţarea hotărârii apelate.
Împotriva deciziei nr. 451A din 11 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în termen au declarat recurs reclamanţii P.P.A.D. şi P.P.M., pe care au criticat-o sub mai multe aspecte de nelegalitate.
O primă grupare a criticilor formulate de reclamanţi se referă la greşita admitere a apelului pârâţilor, pe care o încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acest sens, se arată că instanţa de apel a apreciat greşit că hotărârea primei instanţe este contradictorie, fără susţinere faptică şi juridică.
Se mai arată că instanţa de apel eronat a apreciat că nestabilirea de către instanţa de fond a caracterului normativ sau individual al Decretului nr. 535/1970 impunea casarea; că greşit nu a reţinut caracterul nelegal al titlului statului, ce ar fi impus respingerea apelului.
O altă eroare constă în faptul reţinut de Curtea de Apel, privitor la rezolvarea problemei validităţii contractelor de vânzare-cumpărare, ce putea influenţa soluţionarea acţiunii în revendicare, în sensul respingerii ei.
În acest sens, se susţine că, chiar dacă s-ar admite că vânzările către pârâţii-persoane fizice au fost valabile, lipsa calităţii de proprietar al înstrăinătorului le face ineficace faţă de adevăratul proprietar. Astfel, soluţia lipsei de interes putea fi păstrată numai dacă instanţa de apel ar fi agreat aplicarea regulilor generale de soluţionare a acţiunii în revendicare (după criteriul autorului preferabil).
O a doua grupare a motivelor se referă la greşita respingere a capătului de cerere privitor la revendicarea imobilului situat în Bucureşti, sub aspectul terenului şi al părţilor comune din imobilul construcţie. Cu privire la acest aspect se învederează că în mod eronat instanţa de apel a admis excepţia inadmisibilităţii aderării reclamanţilor la apel.
Prin cererea introductivă modificată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor-persoane fizice să lase în întregime, în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, situat la adresa indicată anterior, pe baza comparării de titluri.
Prima instanţă a admis această cerere (fără a preciza că „în parte") în sensul obligării pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, adică apartamentele din clădire, omiţând să observe că în urma suprapunerii titlurilor supuse comparării, trebuiau obligaţi şi la restituirea spaţiilor comune şi a terenului de sub clădire.
Reclamanţii mai susţin că, o corectă soluţionare a capătului de cerere privind revendicarea presupune rezolvarea unitară a situaţiei terenului şi construcţiei. Compararea de titluri înseamnă suprapunerea titlului lor cu cel al pârâţilor-persoane fizice şi al Municipiului Bucureşti, cu consecinţa obligării pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a întregului imobil.
Analizând recursul, în limitele criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că este fondat pentru considerentele ce urmează:
La data de 12 august 2002, reclamanţii P.P.A.D., P.P.M. şi P.P.E. au chemat în judecată pe pârâţii V.M., I.I.C., A.M. şi Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare prin care s-a transmis celor trei pârâţi-persoane fizice proprietatea unor apartamente din imobilul, situat în Bucureşti, să se constate caracterul nelegal al exproprierii acestui imobil, expropriere dispusă prin Decretul nr. 535/1970.
Ulterior, la data de 25 noiembrie 2002, printr-o cerere precizatoare şi de completare a acţiunii au chemat în judecată în calitate de pârât pe SC H.N. SRL Bucureşti (mandatara vânzătorului Consiliul General al Municipiului Bucureşti) şi au solicitat compararea titlurilor de proprietate, respectiv al reclamanţilor cu titlul de proprietate al pârâţilor, comparare în baza căreia revendică imobilul.
După un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 9156 din 14 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a reţinut că, instanţele de fond şi apel au lăsat nesoluţionat capătul de cerere privind constatarea nulităţii titlurilor pârâţilor.
După acest prim ciclu procesual, având în vedere cererea de precizare şi completare a acţiunii, existentă la fila 27 a dosarului nr. 5702/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa de fond s-a pronunţat prin încheierea de la 2 mai 2007 asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, asupra lipsei calităţii procesuale active a statului şi asupra lipsei de interes pentru capătul de cererea privind constatarea nulităţii titlurilor pârâţilor (filele 293-296 Dosar nr. 15662/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă).
În acest sens, s-a reţinut că fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficienţă hotărârii judecătoreşti şi de a se evita o nouă judecată asupra aceleiaşi chestiuni litigioase, o hotărâre judecătorească prin care s-a consfinţit un drept, în mod irevocabil, se bucură de prezumţia absolută de adevăr res judicata pro veritate habetur şi nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre.
Elementele lucrului judecat sunt acelea care structurează lucrul judecat şi îi determină efectele, aspecte ce rezultă din art. 1201 C. civ..
Conform acestui text „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceiaşi cauză şi este între aceleiaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceiaşi calitate".
Aşadar, pentru a exista autoritate de lucru judecat, nu este necesar ca obiectul, în sensul de pretenţie concretă, dedusă judecăţii, să fie formulată în ambele acţiuni, în acelaşi mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte este identic. Sub acest aspect, în cele două cereri de chemare în judecată avem de a face cu aceleaşi pretenţii, respectiv revendicarea de la aceiaşi pârâţi ai aceluiaşi imobil.
Al doilea element al puterii de lucru judecat vizează identitatea de cauză, care nu trebuie confundată cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele de dovadă ale acestuia; cauza rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi se materializează practic în situaţia de fapt calificată juridic, reprezentând justificarea pretenţiei promovate în acţiune. Din lecturarea celor două acţiuni aflate în discuţie rezultă întrunirea acestei condiţii arătate anterior.
Cea de a treia condiţie este şi ea formulată expres de textul enunţat, text care pretinde ca judecata să aibă loc „între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceiaşi calitate", fiind vorba aici de punerea în aplicare a principiului relativităţii lucrului judecat, fiind logic şi echitabil ca în materie procesuală hotărârea judecătorească să producă efecte numai între părţile litigante. Legea civilă are în vedere participarea unei persoane la activitatea juridică în calitate de parte; ceea ce interesează nu este însă prezenţa fizică a părţii la judecată, ci dobândirea calităţii de parte în proces.
Din punct de vedere al puterii de lucru judecat este irelevant faptul că poziţia procesuală activă sau pasivă a părţilor s-a schimbat în cadrul celei de a doua acţiuni.
În speţa de faţă, tribunalul a constatat că părţile şi-au păstrat calităţile iniţiale.
Atât în jurisprudenţă, cât şi în literatura juridică de specialitate s-a statuat că, pentru ca o hotărâre judecătorească să se bucure de putere de lucru judecat, aceasta trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv: să fie pronunţată de o instanţă română, să fie pronunţată într-o materie contencioasă şi să dezlege fondul cauzei.
Deosebit de importantă este ultima condiţie, ce trebuie avută în vedere în prezenta cauză. Astfel, numai în situaţia în care instanţa a soluţionat cauza în fond, partea care a câştigat procesul se poate prevala în cadrul unei acţiuni ulterioare de dreptul recunoscut. Dacă litigiul nu a fost soluţionat în fond, instanţa nestatuând asupra drepturilor părţilor, hotărârea pronunţată nu are putere de lucru judecat.
Pe cale de consecinţă, pentru ca să existe putere de lucru judecat este necesar ca instanţa, prin hotărârea dată să fi examinat şi rezolvat litigiul în fond, deoarece numai în acest caz partea al cărei drept a fost recunoscut se poate prevala de acest drept într-o nouă judecată, iar instanţa nu mai poate lua în discuţie existenţa dreptului. Dimpotrivă, dacă litigiul nu a fost rezolvat în fond şi, deci, nu au fost soluţionate drepturile părţilor, hotărârea dată nu are putere de lucru judecat.
Prin efectele sale, puterea lucrului judecat este opozabilă nu numai persoanei fizice care a fost parte în procesul în care s-a dat o hotărâre judecătorească, ci şi moştenitorilor universali şi cu titlu universal, întrucât ei preiau patrimoniul aceluia pe care îl moştenesc, aşa cum a existat în momentul deschiderii succesiunii cu toate drepturile şi obligaţiile.
Faţă de cele expuse este evident că în cauză, raportul juridic dedus judecăţii prin prezenta acţiune este identic cu cel anterior, judecat irevocabil prin sentinţa civilă nr. 83/1998, existând întrunite cele trei elemente, persoană, obiect şi cauză, pentru a se putea reţine autoritatea de lucru judecat.
Toate celelalte elemente care diferenţiază cele două cauze au caracter formal şi irelevant în evaluarea autorităţii de lucru judecat. Esenţial pentru securitatea circuitului civil rămâne faptul că nu se poate recunoaşte în favoarea unei părţi, printr-o hotărâre subsecventă, un drept ce i s-a refuzat printr-o hotărâre anterioară.
Ţinând cont de caracterul peremptoriu în soluţionarea pricinii, al excepţiei analizate, admiţându-se această excepţie, ea operează în raport de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâţii-persoane fizice privind revendicarea pentru lipsa titlului.
Totuşi, excepţia nu este întemeiată în privinţa revendicării prin compararea titlurilor de proprietate ale reclamanţilor şi pârâţilor-persoane fizice, nefiind îndeplinite condiţiile triplei identităţi, faţă de faptul că acest capăt de cerere este pentru prima dată formulat în acest dosar.
Referitor la constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, tribunalul reţine că părţi nu pot fi decât părţile contractante, Statul Român prin Ministerul Finanţelor nefiind parte în acel contract, aşa încât nu există identitate între persoana chemată în judecată şi cea obligată în raportul juridic dedus judecăţii şi, pe cale de consecinţă, nu justifică nici calitate procesuală pasivă.
Faţă de excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată în raport cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, trebuie reţinut că reclamanţii nu mai justifică nici un folos practic, personal şi direct privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de pârâţi cu Primăria, astfel că nu mai este îndeplinită una dintre condiţiile necesare exercitării acţiunii, respectiv cea a interesului.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti faţă de capătul de cerere privind revendicarea prin comparare de titluri (al reclamanţilor cu cel al pârâţilor) se reţine că nu există identitate între persoana chemată în judecată şi cea obligată în raportul juridic dedus judecăţii, şi, pe cale de consecinţă, nu justifică calitatea procesuală pasivă, Primăria nefiind titulara niciunuia din titlurile de proprietate ce se compară.
Prin încheiere motivată, instanţa a luat act de poziţia procesuală a reclamanţilor, în sensul că renunţă la capătul de cerere privind nulitatea titlurilor părţilor, arătând că titlul acestora există, însă este mai bine caracterizat.
Tocmai din acest motiv, instanţa a procedat la compararea titlurilor (unde prin definiţie, pârâţii au titlu), având în vedere precizarea şi completarea de acţiune coroborată cu aspectele finalizate prin încheierea de şedinţă din 2 mai 2007.
În acest mod, practic, în faţa tribunalului s-au clarificat toate aspectele privind obiectul litigiului. Nu a mai rămas nici un capăt de cerere nesoluţionat.
În final, trebuie reţinut că obiectul prezentei cauze este acţiunea în revendicare, formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor, prin compararea titlurilor acestora, având în vedere că ambele părţi deţin titluri de proprietate care provin însă de la autori diferiţi.
În compararea titlurilor celor două părţi, instanţa de fond a analizat şi faptul dacă autorul fiecăreia dintre ele deţinea un titlu valabil şi dacă era adevăratul proprietar.
În această situaţie, este indiscutabil, adevărată lipsa de interes a unui capăt de cerere separat care să aibă ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Conform art. 6 din Legea nr. 213/1996, instanţa de fond putea să analizeze dacă actul în baza căruia statul a preluat imobilul a fost sau nu valabil, în concordanţă cu dispoziţiilor Constituţiei în vigoare şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În cauză, imobilul a fost preluat de la reclamanţi prin Decretele nr. 535/1970 şi nr. 127/1971, acte normative care nu au fost publicate.
La data respectivă era în vigoare Constituţia României din 1965, care prevedea pe de o parte că actele normative, după ce sunt semnate de preşedinte se publică, dată de la care intrau în vigoare, iar pe de altă parte, Constituţia garanta proprietatea individuală.
Având în vedere că, actul în baza căruia statul a intrat în posesia bunului revendicat nu a fost publicat, s-a încălcat dreptul de proprietate al părţii şi titlul statului nu este valabil.
În aceste condiţii, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu şi nu putea fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.
În schimb, prezumţia simplă de proprietate în favoarea pârâţilor este răsturnată, în condiţiile în care s-a reţinut că autorul pârâţilor (Statul) nu a avut calitatea de proprietar la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.
Instanţa de fond a constatat că reclamanţii deţin un titlu din care rezultă o prezumţie simplă de proprietate asupra imobilului revendicat.
Cu privire la prezumţia de proprietate ce rezultă din titlul pârâţilor, s-a reţinut că a fost răsturnată, dovedindu-se că aceştia au cumpărat imobilul de la un neproprietar, care anterior a preluat fără titlu legal acelaşi imobil de la autorii reclamanţilor.
Pentru stabilirea titlului preferabil nu trebuie avută în vedere persoana care posedă bunul sau care plăteşte impozitele aferente acesteia, aşa cum s-a susţinut în speţă, ci trebuie avute în vedere drepturile autorilor de la care provin titlurile în discuţie, urmând să se dea eficienţă titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil, pentru că nimeni nu poate să transmită mai mult decât a dobândit.
În speţă, întrucât ambele părţi în litigiu deţin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil prin hotărâri judecătoreşti irevocabile şi au un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuie recunoscută preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamanţi ca fiind cel ce provine de la adevăraţii autori şi care este mai bine caracterizat, dreptul autorului iniţial fiind legal, necontestat şi anterior exproprierii.
Faţă de motivele de recurs invocate şi analizate prin considerentele de mai sus, instanţa de recurs reţine că aceste critici sunt fondate, urmând ca recursul să fie admis, să se caseze hotărârea instanţei de apel, să fie respinse apelurile pârâţilor şi cererea de aderare la apel formulată de reclamanţi, iar hotărârea instanţei de fond să fie menţinută ca legală şi temeinică.
Este adevărat că instanţa de fond a admis acţiunea, în sensul obligării pârâţilor-persoane fizice să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, situat în Bucureşti, referindu-se la apartamentele înstrăinate conform contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1153/24171 din 5 noiembrie 1996, nr. 1136/20288 din 15 noiembrie 1996 şi 1278/20283 din 14 noiembrie 1996.
În această situaţie, este evident că nu s-a omis să se observe că, în urma suprapunerii titlurilor supuse comparării, pârâţii nu au fost obligaţi şi la restituirea spaţiilor comune din construcţie, precum şi a terenului de sub aceasta, în condiţiile în care întreaga analiză făcută se referă la revendicarea imobilului deţinut de pârâţi, în baza respectivelor contracte de vânzare-cumpărare.
In consecinţă, recursul va fi admis, în sensul celor arătate anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii P.P.A.D. şi P.P.M. împotriva deciziei nr. 451A din 11 iunie 2008, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia atacată şi respinge apelurile pârâţilor, respectiv V.M., A.M.A., I.I.C., I.L., SC E.I. SRL (continuator în drepturi a soţilor I.I.C. şi I.L.) şi cererea de aderare la apel formulată de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 820 din 6 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8076/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7886/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
