ICCJ. Decizia nr. 8118/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8118
Dosar nr. 7021/59/2006
Şedinţa publică din 29 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 1189/C/2006 din 6 februarie 2006, reclamanţii I.I. şi I.O. au solicitat instanţei în contradictoriu cu Primarul Municipiului Timişoara şi Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, anularea propunerii de la art. 2 din dispoziţia nr. 2719 din 19 decembrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Timişoara privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul situat în Timişoara, şi obligarea acestuia la emiterea unei dispoziţii cu acordarea de măsuri reparatorii în compensare cu bunuri de aceiaşi natură, respectiv acordarea unui teren echivalent.
Prin sentinţa nr. 2210/PI din 5 septembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, a fost respinsă acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii I.I. şi I.O. în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond, a reţinut că, prin dispoziţia atacată s-a stabilit calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, preluat abuziv de stat, dispunându-se restituirea în natură a suprafeţei de 306 mp, iar pentru diferenţa de 191 mp, ce nu poate fi restituită în natură, au fost stabilite despăgubiri în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în cuantum de 57.792 RON.
Ulterior, prin dispoziţia nr. 1698 din 15 iunie 2006, a fost modificat art. 2 din dispoziţia anterioară, în sensul, că s-a dispus acordarea de despăgubiri în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dosarul fiind trimis Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii I.I. şi I.O., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând următoarele motive:
- prin acţiunea introductivă au solicitat emiterea unei dispoziţii prin care să le fie acordate măsuri reparatorii în compensare cu bunuri de aceiaşi natură, respectiv o suprafaţă de teren echivalentă ca amplasament, valoare şi condiţii de utilitate cu cea preluată abuziv de Statul Român, iar în subsidiar să fie reevaluată pecuniar suprafaţa solicitată în acord cu preţurile de pe piaţa imobiliară;
- pârâţii nu au făcut dovada imposibilităţii de punere în aplicare a dezdăunării prin acordarea de bunuri de aceiaşi valoare şi în aceleaşi condiţii şi că în perioada de 5 ani cât a durat soluţionarea notificării, Primăria Municipiului Timişoara a organizat numeroase licitaţii pentru acordarea de concesiuni asupra terenului proprietate privată a municipiului ignorând norma imperativă înscrisă în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001;
- prima instanţă, a ignorat ipoteza înscrisă în art. 16 alin. (1), Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care instituie obligativitatea transmiterii dosarelor Comisiei Centrale în situaţia în care în decizie sunt consemnate sume ce urmează a fi acordate ca despăgubiri.
Prin Decizia nr. 239 din 26 aprilie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă , a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii I.I. şi I.O.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut în esenţă următoarele:
Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru partea de teren ocupată de construcţii noi, autorizate urmează să se stabilească măsuri reparatorii în echivalent.
Cu adresele nr. SC nr. 2006-15176 din 9 ianuarie 2007, nr. SC 2007-007158 din 3 aprilie 2007, respectiv nr. SC 2007- 005004 din 8 martie 2007, Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Timişoara a comunicat instanţei că nu deţine bunuri disponibile sau servicii care să poată fi acordate în compensare şi că această informaţie a fost afişată lunar la sediul Primăriei, în conformitate cu prevederile OUG nr. 209/2005 publicată în M.Of. nr. 1194 din 30 decembrie 2005, pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul proprietăţii Titlul I, art. 1 alin. (5), context în care instanţa nu poate obliga pârâţii de a acorda reclamanţilor, în natură o suprafaţă de teren echivalentă ca amplasare, valoare şi condiţii de utilizare cu cea preluată abuziv de Statul Român.
A respins ca nefondată şi critica reclamanţilor vizând încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, întrucât în speţă, dispoziţia art. 2719 a fost emisă la data de 19 decembrie 2005, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, context în care prima instanţă a stabilit corect că a fost legal predată notificarea Secretariatului Comisiei Centrale, în raport de dispoziţiile Titlului VII, cap. V din Legea nr. 247/2005.
În contra acestei decizii au declarat recurs reclamanţii I.I. şi I.O., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând criticile de nelegalitate recurenţii reclamanţi au susţinut următoarele:
- Decizia recurată nu conţine motivarea respingerii susţinerilor acestora, mulţumindu-se cu prezentarea conţinutului dosarului, fără a analiza în ce constă patrimoniul imobiliar din domeniul privat al municipiului, instanţa de apel, ignorând dovezile furnizate cu privire la acest aspect, lezând dreptul la un proces echitabil, drept garantat de Convenţia Europeană de Drepturilor Omului;
- având în vedere lipsa oricărei motivări din conţinutul deciziei atacate, recurenţii au arătat că instanţa a ignorat nu numai apărările formulate ci şi conţinutul vădit nelegal al dispoziţiilor atacate, fără a se raporta la normele imperative ale Legii nr. 10/2001, republicată şi modificată şi fără a interpreta cadrul legal prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005;
- încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, care prevăd că entitatea investită „este obligată ca prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în temeiul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii....", şi doar în subsidiar şi ca o alternativă „să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale";
- instanţa de fond cât şi instanţa de apel au ignorat conţinutul prevederilor art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în integralitatea sa.
Recursul nu este întemeiat.
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprinsă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea clară, convingătoare şi pertinentă a hotărârii, constituie o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita controlul judiciar.
În speţă, motivarea instanţei de apel, este completă, clară, concisă şi convingătoare.
Argumentele reţinute oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.
Nu există nicio contradicţie între considerente şi dispozitiv şi nici considerente străine de natura pricinii, sau a motivării superficială cum susţin recurenţii.
Instanţa de apel a constatat calitatea de persoane îndreptăţite, a reclamanţilor aşa cum sunt definite în art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, faptul că imobilul în litigiu a fost preluat de către Statul Român, prin expropriere, şi a analizat critica reclamanţilor în raport de prevederile art. 11 pct. 3 din Legea nr. 10/2001.
Totodată, instanţa de apel, a motivat respingerea cererii privind imposibilitatea de acordare de măsuri reparatorii în compensare cu bunuri de aceeaşi natură, respectiv acordarea unei suprafeţe de teren echivalentă ca amplasare şi condiţii de utilizare cu cea preluată abuziv de Statul Român.
În aceeaşi manieră, concisă, instanţa de apel, a analizat şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, context în care a stabilit că dispoziţia nr. 2719 fiind emisă la 19 decembrie 2005, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, în mod corect a fost predată Secretariatului Comisiei Centrale, soluţia fiind raportată la dispoziţiile Titlului VII, cap. V din Legea nr. 247/2005.
Faţă de cele expuse, recursul reclamanţilor va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanţii I.I. şi I.O. împotriva deciziei nr. 239 din 26 aprilie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8120/2006. Civil. Completare/lămurire... | ICCJ. Decizia nr. 7791/2006. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
