ICCJ. Decizia nr. 8373/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8373
Dosar nr. 3385/46/2006
Şedinţa publică din 12 decembrie 2007
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanţii G.N.M. şi G.I.C. au chemat în judecată pe pârâta SC S. SRL, solicitând obligarea acesteia să comunice dispoziţia de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din Rm. Vâlcea, ce face parte din moşia Inăteşti.
Prin sentinţa civilă nr. 306 din 18 mai 2006, tribunalul a respins acţiunea promovată, ca neîntemeiată.
S-a reţinut în motivarea soluţiei, că societăţile privatizate, cum este şi situaţia pârâtei, nu au calitatea de unităţi deţinătoare în înţelesul Legii nr. 10/2001 şi ca atare, nu-i poate incumba obligaţia de a soluţiona o notificare ce i-a fost adresată în mod greşit.
În plus, notificarea a fost transmisă societăţii în anul 2003, cu depăşirea termenului reglementat de art. 22 din Legea nr. 10/2001, constituind şi acesta un argument care justifică lipsa răspunsului la notificare din partea pârâtei.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, care au susţinut caracterul nelegal al soluţiei, întrucât pârâta trebuia să emită decizie şi, dacă nu avea calitatea de unitate deţinătoare, să trimită notificarea persoanei juridice obligate de lege să răspundă solicitării lor.
S-a arătat ca fiind eronat şi considerentul potrivit căruia notificarea nu ar fi fost transmisă către pârâtă în termen legal.
Apelul a fost admis prin Decizia civilă nr. 165/A din 19 septembrie 2006 a Curţii de Apel Piteşti şi în consecinţă, schimbată sentinţa, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei să emită decizie de restituire sau nerestituire a imobilului deţinut.
Potrivit considerentelor deciziei, urmare a notificării pe care i-au adresat-o apelanţii, intimata-pârâtă nu a emis niciun fel de răspuns, pentru a se putea verifica, pe cale judecătorească, dacă aceasta are sau nu calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001.
În aceste condiţii, s-a apreciat ca nelegală soluţia de respingere a acţiunii de către prima instanţă, cu motivarea că reclamanţii nu ar fi notificat o unitate deţinătoare, ci o societate comercială privatizată, căreia nu-i revin astfel de obligaţii.
Or, numai în măsura în care emitea o decizie prin care se pronunţa asupra restituirii sau nerestituirii imobilului deţinut, se putea verifica pe cale judecătorească, dacă pârâta este sau nu unitate deţinătoare.
Decizia a fost atacată cu recurs de către intimata-pârâtă SC S. SRL, care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage aplicabilitatea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, potrivit textului menţionat, obligaţia de a soluţiona notificări în sistemul Legii nr. 10/2001, revine persoanelor juridice la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar ori altei persoane juridice de drept public.
În speţă, recurenta nu îndeplineşte niciuna din aceste calităţi, fiind o societate comercială cu capital exclusiv privat, înfiinţată de persoane fizice, conform Legii nr. 31/1990.
Or, atâta timp cât legea nu a stabilit în sarcina unor asemenea societăţi atribuţii în îndeplinirea procedurii de restituire a imobilelor preluate abuziv, este cert că o decizie emisă în această procedură, ar fi lipsită de efecte juridice.
- Prin hotărârea pronunţată s-a dat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), în condiţiile în care, prin apelul formulat, reclamanţii nu au mai susţinut teza obligării societăţii pârâte la emiterea deciziei, ci au solicitat ca aceasta să fie obligată la transmiterea notificării către o altă persoană juridică, având atribuţii în emiterea deciziei de restituire.
De aceea, prin obligarea societăţii intimate la emiterea deciziei, instanţa de apel nu a ţinut seama de cererea reclamanţilor şi a încălcat principiul disponibilităţii.
Intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare în termen legal, iar urmare a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase intervenit în faza recursului, calitatea procesuală a acestora s-a transmis convenţional către numitul T.N.M.
Examinând criticile aduse deciziei, Înalta Curte urmează să constate caracterul lor nefondat.
Astfel, susţinerea că în adoptarea soluţiei s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 20 (actualmente art. 21) din Legea nr. 10/2001, care definesc noţiunea de unitate deţinătoare, nu poate fi primită.
Prin obligarea la emiterea deciziei, instanţa de apel nu a lămurit şi chestiunea de fond, legată de calitatea de unitate deţinătoare a pârâtei, ci doar faptul că acesteia i s-a transmis în termen legal o notificare (având în vedere că, înregistrată iniţial la Primărie, înăuntrul termenului, aceasta a orientat solicitarea reclamanţilor către mai multe societăţi, identificate ca fiind deţinătoare ale terenului).
Astfel învestită, societatea trebuia să comunice răspuns reclamanţilor, mai ales că era vorba de o notificare adresată mai întâi Primăriei, apreciată de aceasta ca fiind greşit îndreptată şi ca atare, reorientată către unităţile considerate ca deţinătoare ale bunului.
Numai în măsura în care unitatea deţinătoare nu este identificată, persoana îndreptăţită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanţelor Publice [art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001].
În speţă, Primăria a identificat printre altele, ca fiind unitate deţinătoare şi societatea pârâtă, care la rândul ei, nu a comunicat însă, niciun răspuns reclamanţilor.
Rezultă că, în mod corect, în vederea stabilirii modalităţii în care îşi pot valorifica dreptul pe care pretind că îl au, reclamanţii au chemat în judecată pe pârâtă, solicitând obligarea ei la emiterea deciziei de soluţionare a notificării.
Este evident că la rezolvarea notificării, în mod prealabil, va fi avută în vedere calitatea de unitate deţinătoare, ca o condiţie de fond ce se impune a fi analizată prioritar.
- Critica referitoare la judecata cauzei în afara cadrului procesual, respectiv, prin pronunţare plus petita (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) este de asemenea, nefondată.
Astfel, admiţând apelul şi schimbând sentinţa, în sensul admiterii acţiunii, instanţa de apel nu s-a putut pronunţa decât asupra obiectului învestirii [art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.] aşa cum a fost formulat de către reclamanţi.
Împrejurarea că în calea de atac, reclamanţii nu ar mai fi susţinut teza obligării pârâtei la emiterea deciziei, ci doar obligarea acesteia la transmiterea notificării către o altă persoană juridică, nu este de natură să modifice limitele învestirii instanţei.
Aşa cum însăşi recurenta afirmă, o modificare a cadrului procesual, prin modificarea obiectului cererii, este inadmisibilă în calea de atac a apelului [art. 294 alin. (1) C. proc. civ.], neputând fi luată în examinare de către instanţă.
Ca atare, instanţa de apel nu putea lua act de formularea unei cereri noi în această fază procesuală, judecata limitându-se, la evocarea fondului, în urma admiterii apelului, la ceea ce făcuse obiectul legalei învestiri a primei instanţe.
Faţă de considerentele arătate, criticile formulate au fost apreciate nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta SC S. SRL împotriva deciziei nr. 165/A din 19 septembrie 2006 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3247/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 174/2016. Civil. Partaj judiciar. Contestaţie... → |
|---|
