ICCJ. Decizia nr. 8618/2006. Civil
| Comentarii |
|
Reclamantul C.I. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând Tribunalului Argeș, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 1652 din 27 martie 2003, obligarea pârâtului la repararea prejudiciului cauzat de condamnarea sa nelegală în dosarul penal nr. 7919/1983 al Judecătoriei Pitești, sentința penală nr. 245 din 23 ianuarie 1984, "desființată" de Curtea Supremă de Justiție, prin decizia penală nr. 708 din 15 iunie 1990.
La data de 12 iunie 2003, reclamantul și-a precizat și completat acțiunea, indicând ca temei de drept prevederile art. 504-506 C. proc. pen.
Cuantumul despăgubirilor civile solicitate, a fost precizat la circa 600 milioane lei daune materiale și la 2 miliarde lei daune morale.
în temeiul dispozițiilor art. 506 C. proc. pen., Tribunalul Argeș, secția civilă, prin sentința civilă nr. 212 din 8 iulie 2003 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul.
Tribunalul Giurgiu, prin sentința civilă nr. 82 din 19 septembrie 2003, a respins acțiunea în baza excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Instanța și-a argumentat soluția pe dispozițiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen., constatând că hotărârea judecătorească invocată de reclamant, decizia penală nr. 708 din 15 iunie 1990, prin care s-a dispus achitarea reclamantului din prezenta cauză pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (2) raportat la art. 229 alin. (1) teza a II a, art. 289 și art. 291 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a rămas definitivă la data pronunțării acesteia, respectiv 13 iunie 1990, iar acțiunea a fost depusă în anul 2003, fiind împlinit termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul C.I.
Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și litigii de muncă, prin decizia civilă nr. 1004/A/20 septembrie 2004, a admis apelul, a anulat sentința și a reținut cauza pentru evocarea fondului, pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art. 504 C. proc. pen., în redactarea anterioară modificării produse prin Legea nr. 281/2003, prevedea că orice persoană condamnată pe nedrept poate cere repararea pagubei suferite dacă ulterior, în urma exercitării căilor extraordinare de atac, ar fi fost achitat în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. c) C. proc. pen. și a dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen.
în oricare din celelalte situații de achitare prevăzute de art. 10 C. proc. pen., persoana condamnată pe nedrept nu ar fi putut solicita obținerea de reparații de la stat în temeiul art. 504 C. proc. civ., motiv pentru care, prin decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale s-a decis că dispozițiile art. 504 alin. (1) sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele arătate în text cazurile în care statul să răspundă pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale.
Prin modificarea Codului de procedură penală, urmare a aplicării Legii nr. 281/2003, legiuitorul a creat posibilitatea ca și cel condamnat definitiv, a cărui cauză a fost rejudecată, pronunțându-se o hotărâre de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (situație incidentă în speță) să poată solicita repararea pagubei suferite, introducând acțiune în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare (art. 506 C. proc. pen.).
în aceste condiții, dreptul la reparații pentru achitarea pe temeiul dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a născut la data modificării art. 504 C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003, deoarece, potrivit dispozițiilor constituționale, legea dispune numai pentru viitor.
S-a mai apreciat că nerespectarea termenelor substanțiale prevăzute de Codul de procedură penală, inclusiv a celor arătate la art. 505 sau art. 506 C. proc. pen. atrage decăderea celui îndrituit din exercițiul dreptului procesual respectiv și nu sancțiunea prescripției dreptului la acțiune.
Evocând fondul, după anulare, prin decizia civilă nr. 1680/A din 13 decembrie 2004 a aceleiași instanțe a fost admisă în parte acțiunea, cu obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 600 milioane lei, cu titlu de daune morale.
împotriva soluției adoptată de instanța de apel au declarat recurs ambele părți.
D.G.F.P. Giurgiu, în numele Ministerului Finanțelor Publice, reprezentant legal al Statului Român și-a întemeiat recursul pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a invocat următoarele motive:
- Față de prevederile legale în vigoare la data introducerii acțiunii, instanța de apel în mod eronat a considerat acțiunea ca fiind depusă în termen, făcând o aplicare greșită a Legii nr. 281/2003 pentru modificarea Codului de procedură penală și încălcând totodată dispozițiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. din vechea reglementare.
Modificarea termenului de formulare a acțiunii de la un an la 18 luni (Legea nr. 281/2003) nu poate fi aplicabilă în speță, întrucât acțiunea a fost promovată de reclamant la data de 27 martie 2003, iar Legea nr. 281/2003 (cu excepția unor dispoziții privind arestarea preventivă și percheziția) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004.
Termenul de introducere a acțiunii curge, atât în vechea reglementare cât și în noua reglementare, de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, în speță de la data de 13 iunie 1990, iar pentru intervalul de timp cuprins între data de 13 iunie 1990 și 27 martie 2003, reclamantul nu a invocat și dovedit intervenirea vreunei cauze temeinic justificate care să-l fi împiedicat să facă demersul necesar în justiție pentru obținerea daunelor morale, pe care, în mod tardiv le solicită.
Reclamantul C.I. a criticat decizia civilă nr. 1680/A din 13 decembrie 2004, pentru motive care vizează cuantumul nejustificat de redus al despăgubirilor stabilite de instanța de apel, susținând că hotărârea este nelegală, pronunțată cu rea-credință și cu ignorarea prejudiciilor materiale și morale pe care le-a suferit, acesta și familia sa, în urma condamnării pe nedrept.
în final, reclamantul precizează că este îndreptățit să fie despăgubit cu suma de 3 miliarde lei, daune morale, și 700-800.000 lei daune materiale.
Recursul este fondat.
Deși reglementată de Codul de procedură penală, acțiunea pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale în cazul condamnării pe nedrept, urmată de pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare, privește drepturi subiective civile, are caracter civil și este supusă unui termen special de prescripție.
Art. 505 alin. (2) C. proc. pen., în redactarea în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată prevedea că acțiunea pentru repararea pagubei poate fi primită de persoana îndreptățită în termen de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare.
în prezenta cauză, hotărârea definitivă de achitare, decizia penală nr. 708 din 13 iunie 1990 a Curții Supreme de Justiție, a rămas definitivă, conform art. 417 C. proc. pen., la data pronunțării, dată în raport cu care termenul special de prescripție prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., în vigoare la data introducerii acțiunii, s-a împlinit la 13 iunie 1991, în timp ce acțiunea promovată de reclamant în temeiul art. 504 C. proc. pen. a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la 27 martie 2003, cu mult peste termenul special de prescripție.
Aprecierea instanței de apel, în sensul că "dreptul la reparații pentru achitarea pe temeiul dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a născut la data modificării art.504 C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 (M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003) și, pe cale de consecință, că dreptul reclamantului la acțiune s-ar fi născut prin intrarea în vigoare a noilor reglementări este rezultatul interpretării și aplicării greșite a legii.
Este adevărat că prin Legea nr. 281/2003 art. 504 C. proc. pen. a fost modificat, extinzându-se domeniul de aplicare al procedurii reparării pagubelor cauzate prin condamnări pe nedrept și la alte ipoteze decât cele prevăzute de art. 504 C. proc. pen. anterior modificării, însă, astfel cum chiar instanța de apel a precizat în considerentele hotărârii, legea dispune numai pentru viitor, conform principiului constituțional al neretroactivității legii noi.
De asemenea, este de remarcat că, prin art. 506 alin. (2) C. proc. pen., în actuala redactare, legiuitorul doar a modificat termenul special de prescripție de la un an la 18 luni, fără a modifica dispoziția potrivit căreia termenul de prescripție începe să curgă "(...) de la data rămânerii definitive a hotărârii definitive (...)" de achitare și fără a repune eventual în termenul de prescripție persoane condamnate pe nedrept, achitate prin hotărâri judecătorești definitive anterior apariției Legii nr. 281/2003.
în prezenta cauză, nu s-a invocat și dovedit existența vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției, dintre cele prevăzute de art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958, și nici nu a fost temeinic justificată vreo cauză pentru care termenul de prescripție a fost depășit pentru a se aprecia incidența în cauză a dispozițiilor art. 19 din același act normativ.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(2) C. proc. civ., Curtea a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, a casat hotărârile pronunțate în faza procesuală a apelului și a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.I. împotriva sentinței pronunțată în primă instanță de Tribunalul Giurgiu.
Admițând recursul pârâtului și stabilind că în cauză operează excepția prescripției dreptului material la acțiune, recursul declarat de reclamant, pentru motive ce vizează fondul cauzei, a fost respins în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8622/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8625/2006. Civil → |
|---|
