ICCJ. Decizia nr. 9811/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introdusă la 18 iulie 1997 pe rolul Judecătoriei sectorului II București reclamanții G.N. și G.D. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al municipiului București și SC A. SA pentru retrocedarea imobilului situat în sector 2 format din parter și etaj în două corpuri și teren aferent 660 mp, trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 pe un alt nume decât cel al proprietarului (tatăl lor, în loc de mama lor, proprietara reală a imobilului).
în proces au intervenit pe calea unei cereri de intervenție în interes propriu, formulată la 31 martie 1997, numiții P.E. și P.V. în calitate de proprietari ai imobilului cumpărat în temeiul Legii 112/1995.
în aceeași calitate de proprietar al ap. 2 din imobilul revendicat a mai intervenit în proces și B.S. Acest din urmă intervenient a formulat și o cerere de chemare în garanție a DAFI, Guvernul României și Ministerul Finanțelor Public.
Ca urmare, reclamanții și-au completat acțiunea cu o cerere de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intervenienți pentru motivul că statul vânzător nu era titular legal al dreptului de proprietate asupra imobilului (Acțiunea în anulare împotriva intervenientului B., introdusă pe cale separată, a fost conexată la dosarul de față).
Judecătoria sectorului 2 București prin sentința civilă 2658 din 15 februarie 1999 a respins acțiunea și a admis cererile de intervenție.
în considerentele acestei soluții s-a arătat că imobilul revendicat a fost proprietatea V.G. cu titlu de dotă și a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 pe numele G.N., iar reclamanții au dovedit că sunt moștenitorii V.G.
în proces au intervenit, după decesul reclamantului G.D., succesorii acestuia, G.Z. și G.M.M.
Instanța a reținut că G.N. de la care s-a naționalizat imobilul revendicat mai era proprietarul și al altor apartamente ceea ce a făcut inaplicabile în persoana acestuia a dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950.
Ca urmare s-a considerat că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului și de aceea și reclamanții au solicitat în temeiul Legii 112/1995 despăgubiri, iar restituirea în natură nu a mai fost posibilă, deoarece imobilul este ocupat de chiriașii care între timp au devenit proprietari în temeiul Legii 112/1995.
Constatarea împrejurării că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului a condus și la admiterea cererilor de intervenție și deci respingerea cererii de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții G.N., G.Z. și G.M.M.
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin decizia 3626/A din 17 decembrie 1999 a admis apelurile constatând că în raport de valoarea imobilului revendicat de peste 150.000.000 lei, s-au încălcat normele de competență materiale de către instanța care a judecat cauza în fond. S-a casat sentința și s-a reținut cauza spre competentă soluționare, de către Tribunalul București în primă instanță. Decizia 3626/1999 a Tribunalului București a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia 1451 din 27 aprilie 2000 a Curții de Apel București prin care s-a constatat nul recursul pârâtei Ministerul Finanțelor.
Rejudecând cauza în primă instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința 1164 din 3 ianuarie 2000 a respins excepțiile lipsei calităților procesuale pasive a pârâților Consiliul General al Municipiului București și SC A. SA în cererea de chemare în garanție. A fost admisă în parte cererea principală.
S-a constatat că imobilul situat în București a trecut în posesia statului fără titlu.
Au fost respinse ca nefondate cererile de anulare a contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu intervenienții precum și cererea de retrocedare a imobilului.
S-au respins și cererile de chemare în garanție și, respectiv, de intervenție în interes propriu ca lipsite de obiect.
S-a motivat această soluție pe împrejurarea că imobilul s-a naționalizat de la un neproprietar și că art. V din Decretul nr. 92/1950 este inaplicabil deoarece nu se pot asimila persoanele titulare de drepturi de proprietate cu membrii familiei lor.
S-a respins însă cererea de restituire în natură pentru că aceasta a fost îndreptată în mod greșit împotriva unității administrative care a înstrăinat imobilul.
Cât privește contractele de vânzare-cumpărare, s-a constatat că nu s-a dovedit reaua credință a cumpărătorilor la momentul contractării, în condițiile în care foștii proprietari nu își manifestaseră dorința de a revendica posesia imobilului în scris.
S-a mai reținut că reclamanții au la îndemână o acțiune împotriva intervenienților pentru a compara titlurile asupra imobilului.
Curtea de apel București, secția a III-a civilă, prin decizia 332 A din 21 iunie 2001 a admis apelurile declarate de intervenienții P. și de pârâții Consiliul General al Municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în parte sentința 1164/2000 în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul General al Municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice, a respins primul capăt de acțiune pentru retrocedarea imobilului și lipsa de titlu a statului.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Au fost totodată respinse apelurile reclamanților și pârâtului Guvernul României.
S-a luat act de renunțarea la judecata apelului declarat de intervenientul B.S.
Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 1333 din 2 aprilie 2003, a admis recursurile reclamanților și a casat decizia 332/2000 a Curții de apel București, cauza fiind trimisă spre rejudecarea apelurilor, la aceeași instanță.
S-a reținut că instanțele au respins acțiunea formulată de reclamanți pe temeiul unei excepții procedurale, invocată și aplicată eronat. Conform art. 42 alin. (2) din Legea 69/1991, în vigoare la data pronunțării litigiului; primarul reprezintă comuna sau orașul în relațiile cu persoanele fizice sau juridice precum și în justiție. De asemenea, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea 213/1998 în litigiile de tipul celui în speță, Consiliul General al Municipiului București poate fi reprezentat de președintele Consiliului general sau de primar.
Instanța supremă a îndrumat instanța de trimitere ca la rejudecare să cerceteze și celelalte critici formulate în recurs precum și legalitatea soluției dată acțiunii în revendicare sub aspectul reglementărilor prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea 213/1998 și art. 480 C. civ.
S-a dispus de asemenea ca instanțele să se pronunțe și asupra modului în care s-au soluționat cererile de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare respinse pentru lipsa calității procesuale pasive a Statului, precum și asupra împrejurării dacă s-a răsturnat sau nu prezumția de bună-credință a terților dobânditori.
Curtea de apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori de familie, prin decizia civilă nr. 1444 A din 20 octombrie 2005 a admis apelurile reclamanților, a schimbat în parte sentința civilă 1164/2000 a Tribunalului București în sensul că a constatat că imobilul revendicat compus din două corpuri de clădire și terenul aferent în suprafață de 647 mp a trecut în proprietatea statului fără titlu și a obligat Consiliul General al Municipiului București să restituie reclamanților imobilul în litigiu, așa cum a fost identificat prin rapoartele de expertiză efectuate de experții G.A. și S.M. S-au exceptat de la restituire apartamentele 1 și 2 (plus terenul de sub acestea) înstrăinate intervenienților P.E., P.V. și B.S. în temeiul Legii 112/1995.
Prin aceeași decizia s-au respins ca neîntemeiate apelul formulat de intervenienții P.E. și P.V., precum și apelurile pârâților Consiliul General al Municipiului București, Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României, și s-a luat act de renunțarea apelantului B.S. la judecarea cererii sale de apel continuată de succesorii acestuia, B.M., B.F. și B.G.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței 1164/2000 a Tribunalului București și respinsă cererea de cheltuieli de judecată formulată de apelanții intervenienți B.
în motivarea acestei decizii Curtea de apel București a reținut următoarele, având în vedere și dispozițiile art. 315 C. proc. civ.:
G.V.(născută L.) a primit în proprietate imobilul situat astăzi în B-dul D. prin actul dotal 1236 din 5 mai 1918. Aceasta a fost moștenită, conform certificatului de moștenitor nr. 98 din 28 februarie 1996 de fiii săi, G.N.D. și G.N.N. în cotă de 1 fiecare.
în temeiul Decretului nr. 92/1950 (poziția 3143) imobilul din B-dul D. a trecut în proprietatea statului fiind preluat de la G.I.N.
în acest imobil statul a vândut chiriașilor două apartamente: prin contractele nr. N 00825 din 11 noiembrie 1996 lui P.E. și P.V., apartamentul nr.1 și respectiv prin contractul de vânzare-cumpărare nr. N 28 din 18 decembrie 1996, lui B.S., apartamentul 2.
Reclamanții și-au motivat capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare pe împrejurarea că Statul vânzător nu deținea titlul de proprietate asupra imobilului și vânzarea s-a perfectat înainte de clarificarea situației juridice a imobilului din perspectiva Legii 112/1995.
Curtea de apel a apreciat că Decretul 92/1950 nu poate constitui temei pentru stăpânirea în mod legal de către stat a imobilului, identificate prin cele două rapoarte de expertiză.
S-a apreciat, cât privește valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu intervenienții, că acestea sunt valabile deoarece au respectat dispozițiile Legii 112/1995 potrivit principiului tempus regit actum.
S-a reținut că vânzarea operată de un neproprietar trebuie apreciată în funcție de atitudinea părților contractante în sensul bunei sau relei credințe manifestate la încheierea vânzării. S-a constatat astfel că foștii proprietari nu-și manifestaseră intenția de a redobândi posesia imobilului printr-o acțiune în revendicare, și ca urmare chiriașii au putut beneficia de cumpărarea apartamentele îngăduită de Legea 112/1995, contractul oneros bazându-se pe aparența dreptului de proprietate al statului.
Instanța a avut în vedere, la stabilirea bunei credințe a chiriașilor adresa A 796 din 29 noiembrie 2004 eliberată de SC A. SA intimatei P.E. (aflată la f.172 în dosarul 1893/2003 al Curții de apel București).
Potrivit acestei adrese instituția emitentă confirmă că la data cumpărării de către P.E. a apartamentului din B-dul D., respectiv la 11 noiembrie 1996, "nu există dosar pe rol de revendicare și nici notificarea notarială din partea fostului proprietar".
Din cererea de revendicare nr. 1686 din 23 iulie 1996 se reține că G.N. și Dumitru au revendicat despăgubiri pentru imobilul din discuție în temeiul Legii 112/1995.
Această situație s-a constatat dovedită în ce privește și pe intervenientul B.S.
Ca urmare s-a dispus restituirea imobilului cu excepția apartamentelor 1 și 2 vândute valabil către chiriași.
împotriva acestei decizii au declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice și reclamanții.
Ministerul Finanțelor Publice a invocat dispozițiile art. 4, 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. criticând decizia pentru că:
- în mod greșit s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii față de acesta câtă vreme reclamanții nu au avut cerere pentru restituirea în natură, sau de despăgubiri în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 și deci s-a nesocotit procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 112/1995;
- s-au încălcat dispozițiile H.G. nr. 20/1996 art. 1 alin. (2) potrivit cărora imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950 sunt preluate cu titlu;
- este nemotivată cât privește apelul acestei părți.
Acest recurs se va respinge pentru următoarele considerente:
Prin sentința civilă nr. 1164 din 3 noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III a civilă, s-a dispus respingerea cererii de intervenție formulată de B.S. în interes propriu precum și cererea acestuia de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor și Guvernului României, ca fiind lipsite de interes.
Ministerul Finanțelor Publice, chemat în garanție în proces se raportează, în raport de dispozițiile instanței în ceea ce-l privește, la partea cu care a intrat într-un raport procesual.
Cum cererea de intervenție și în consecință și cererea de chemare în garanție au fost respinse ca rămase fără obiect, criticile chematului în garanție îndreptate împotriva soluției ce îi privește pe reclamanți nu numai că sunt nefondate cum se va arăta în cele ce urmează dar sunt și lipsite de interes, câtă vreme instanța nu a stabilit vreo obligație în sarcina chematului în garanție.
De altfel intervenientul B. nu a mai înțeles să susțină (renunțând în mod expres) apelul declarat împotriva sentinței de fond care, în ce privește cererile formulate de această parte în proces, a rămas definitivă. Ca urmare, recursul formulat de chematul în garanție împotriva unei hotărâri prin care s-a respins cererea de chemare în garanție este lipsită de interes.
De altfel motivarea instanței de apel în sensul că acțiunea reclamanților este admisibilă, este legală și confirmă situația de fapt dovedită în cauză. Reclamanții au formulat revendicări în temeiul Legii nr. 112/1995 la Comisia special înființată de aplicare a acestei legi, conform procedurii prealabile și urmare modificărilor aduse la H.G.R. 20/1996 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin H.G.R. 11/1997, reclamanții s-au adresat instanței de judecată în temeiul art. 480 C. civ.
Recursul declarat de reclamanți s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
S-a criticat soluția instanței de apel pe împrejurarea că s-au interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 112/1995, H.G. 20 din 17 ianuarie 1996 când s-a considerat că au fost legale contractele de înstrăinare a apartamentelor 1 și 2 din imobil către chiriași. S-a arătat că în redactarea sa Legea nr. 112/1995 nu dădea posibilitatea revendicării în natură și considera prin Normele metodologice că Decretul 92/1950 este titlu în favoarea statului iar până la apariția Legii nr. 213/1998 nu se făcea distincție între preluarea cu titlu și fără titlu în raport de respectarea sau nu a Constituției și tratatelor internaționale.
S-a criticat constatarea de către instanță a bunei-credințe la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor în raport de pasivitatea reclamanților, deși probele administrate în cauză au relevat faptul că reclamanții au solicitat prin diferite scrisori să se stopeze vânzarea până la clarificarea situației juridice a imobilului.
Recurenții au arătat că s-a făcut trimitere în aceste scrisori, la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 112/1995.
Recurenții au mai invocat neluarea în considerare de către instanță a apărărilor referitoare la încălcarea art. 3 din Legea nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu familia P. Analiza s-a făcut numai în raport de buna-credință nu și de respectarea Legii nr. 112/1995.
Recursul este întemeiat.
Prin expertiză s-a constatat că parterul și etajul corpului B de construcție situat în fundul curții, reprezintă o singură unitate locativă, iar prin expertiza topografică s-a identificat terenul, construcția și suprafețele aferente apartamentelor înstrăinate.
Din cuprinsul sentinței civile nr. 3448/1972 a Judecătoriei sectorului 2 depusă la dosar de intervenienții P. rezultă că s-a petrecut ulterior naționalizării, compartimentarea acelui spațiu în două apartamente.
Nu se poate interpreta că această situație nu a fost cunoscută câtă vreme prin memoriul adresat expres de fiul lui G.D., M.G. s-a anunțat această situație cu cererea expresă de a se bloca orice inițiativă de vânzare până la clarificarea situației juridice a apartamentelor (memoriu înregistrat la nr. 11018 din 27 august 1996).
Instanțele în mod neîntemeiat au considerat că cele două contracte s-au încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 câtă vreme s-a constatat că trecerea imobilului s-a făcut în mod abuziv prin Decretul 92/1950, și ca urmare nu intra în aria de reglementare a acestui act normativ ca să poată să i se aplice art. 9 (înstrăinare către chiriași).
Chiar dacă s-ar fi interpretat că până la apariția Legii nr. 10/2001 (care nu se aplică în speța în cauză, acțiunea fiind formulată înainte de apariția acesteia și întemeiată pe dreptul comun), Decretul 92/1950 ar fi reprezentat un titlu de preluare în proprietatea statului, instanțele nu au observat din situația de fapt reținută cât privește apartamentul vândut familiei P., că acesta făcea parte dintre cele prevăzute de art. 3 din Legea nr. 112/1950. în acest sens s-a stabilit prin expertiza efectuată în cauză că spațiul ocupat inițial de G.N. (și ulterior de fiului acestuia, G.M. cu familia sa, soție și trei copii minori, prin schimbarea titularului contractului de închiriere ca urmare a cererii făcute de G.N., fila 173 în dosarul curții de apel), reprezenta la momentul naționalizării împreună cu apartamentul ocupat de familia P. o singură unitate locativă întinsă pe parter și etajul I cu scară interioară.
Or, potrivit art. 3 din Legea 112/1995 este oprită vânzarea către mai mulți ocupanți a apartamentelor care reprezintă o singură unitate locativă.
în cauză reclamanții au făcut dovada că au revendicat imobilul înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare către chiriași.
în acest sens, există la dosar cererile înregistrate la nr. 437 din 16 mai 1996 de către G.M. și respectiv la nr. 16872 din 15 noiembrie 1996 de G.N. și D.
Despre depunerea cererilor de revendicare a imobilului în temeiul Legii 112/1995 de foștii proprietari se confirmă și de către Primăria sector 2 într-o adresă de răspuns către P.E. (nr. 350 din 26 mai 1997) că cererile foștilor proprietari au fost înaintate la comisia municipală cu propuneri de acordare de despăgubiri.
Ca urmare, s-a făcut dovada că viitorii cumpărători s-au interesat de situația apartamentelor lor și cunoșteau despre revendicarea acestora de către foștii proprietari (familiei P. i s-a răspuns în scris, iar B.S. a confirmat și el cunoașterea acestei situații în răspunsurile date la interogatorii).
Mai mult decât atât, reclamanții au avut diligența ca după depunerea cererilor de revendicare să anunțe în scris, prin corespondența trimisă la mai multe instituții implicate în administrarea imobilului, împrejurarea că au revendicat și au rugat să se sisteze orice procedură de înstrăinare a imobilului până când nu se clarifică situația juridică a acestuia.
împrejurarea susținută în apărare de intervenienți, că reclamanții au solicitat despăgubiri, nu restituirea în natură, nu îndreptățește părțile contractante să încheie contractul până când autoritățile investite prin lege cu soluționarea revendicărilor nu se pronunță în mod definitiv asupra acestora, aceasta deoarece aprecierea asupra îndreptățirii foștilor proprietari la despăgubiri bănești sau restituire în natură se face de acele entități special determinate și nu de instituțiile mandatate de Primăria în patrimoniul căreia se aflau bunurile, să vândă.
în acest sens există documente în dosarul de fond la fila 210, G.M. către S.C. A. "să blocheze orice vânzare" la 27 ianuarie 1997 nr. 616; la fila 211 același, către SC A. cu indicarea expresă a art. 3 din Legea nr. 112/1995; același către Direcția Generală a Finanțelor Publice de Administrare a Fondului Imobiliar București (10434 din 26 septembrie 1996) să blocheze orice vânzare; la fila 213 același către SC R. SA (nr. 6743 din 3 decembrie 1996) să blocheze orice vânzare.
Cu toate acestea, cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în disprețul mesajelor revendicative se încheie cu cei doi intervenienți contracte de vânzare-cumpărare.
Cât privește demersurile de revendicare făcute de reclamanți se reține că după cererile de despăgubiri bănești formulate în limita permisă de Legea 112/1995, la apariția acesteia, după modificarea intervenită la Normele metodologice aprobate prin H.G.R. 20 din 17 ianuarie 1996 date în aplicarea Legii 112/1995 prin modificările aduse de H.G.R. nr. 11 publicată în Monitorul Oficial 16 din 4 februarie 1997 reclamanții au formulat acțiune în justiție, în temeiul art. 480 C. civ. (acțiune introdusă la 18 iulie 1997).
Potrivit art. 1 alin. (4) din Normele metodologice, locuințele care au fost preluate cu nerespectarea unei reglementări legale, în vigoare, la data respectivă, au fost considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia statului și nu intră sub incidența Legii 112/1995.
Pentru aceste motive se prevedea în alin. (5) al aceluiași articol că persoanele îndreptățite pot face cereri în justiție de restituire sau de acordare de despăgubiri potrivit dreptului comun.
După parcurgerea unui prim ciclu procesual al prezentului dosar s-a stabilit că reclamanții au formulat o cerere de revendicare admisibilă conform reglementărilor mai sus amintite. S-au respectat și dispozițiile Legii 112/1995 prin sesizarea inițială a Comisiei de aplicare a acestei legi pentru demersurile făcute de foștii proprietari pentru revendicare, înainte de înstrăinarea apartamentelor 1 și 2.
împrejurarea că una din cererile de revendicare a fost făcută de G.M., fiul unuia din reclamanți, nu este de natură să infirme demersurile lui G.N. care i-a dat procură fiului său să facă aceste demersuri (fila 172).
De altfel, atât în 1989 cât și la apariția Legii 112/1995 G.M. (nepotul autoarei proprietare a imobilului), mai locuia încă în unul din apartamente, împrejurare care aduce un argument în plus pentru excluderea de la vânzare a apartamentului 1 către familia P., apartament care forma o singură unitate locativă cu cel ocupat de familia lui G.M.
Pe cale de consecință, se constată că motivele de nulitate invocate de reclamanți sunt dovedite în cauză, vânzarea de către un neproprietar, statul nu poate fi contracarată prin susținerea aparenței de drept care făcea să nu se pună la îndoială această calitate a statului, deoarece o atentă analiză a situației de fapt, sub imperiul Legii 112/1995 conducea la concluzia că este necesar să se clarifice situația juridică a imobilului înainte de a se proceda la vânzare.
Al doilea motiv de nulitate, încălcarea Legii 112/1995, a fost și acesta confirmat potrivit argumentelor arătate mai sus.
La acestea se adaugă și împrejurarea că s-a răsturnat prezumția de bună credință a cumpărătorilor.
Pentru toate aceste considerente s-a impus modificarea deciziei Curții de apel în sensul admiterii apelului reclamanților și schimbarea în parte a sentinței de fond prin admiterea cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu intervenienții pentru apartamentul 1 și respectiv 2 și dispunerea restituirii către reclamanți și a acestor apartamente în proprietate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9920/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9868/2006. Civil → |
|---|
