ICCJ. Decizia nr. 1087/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1087
Dosar nr. 1407/36/200.
Şedinţa publică din 7 februarie 2007
Asupra recursurilor de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 2 august 2001, astfel cum a fost modificată, reclamanta A.S.V., A.E.G., C.E., D.E.C. şi C.E.G., au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA Eforie Nord cerând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată să îi restituie în natură imobilul, construcţiei, situat în oraşul Techirghiol, precum şi terenul aferent, invocând incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În motivarea cererii reclamanţii au susţinut că imobilul în litigiu a fost dobândit în proprietate în anul 1927 de către autorul lor D.H.V. şi a fost naţionalizat în mod abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950 la poziţie nr. 18 în Anexa judeţului Constanţa.
Reclamanţii au susţinut că în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au formulat o notificare către unitatea deţinătoare a imobilului, SC M. SRL care însă a refuzat să le restituie nemişcătorul invocând că înscrisurile ataşate nu fac dovada de proprietate al autorului lor.
Prin sentinţa civilă nr. 720 din 13 noiembrie 2001, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea de intervenţie formulată de SC M. SRL.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că reclamanţi nu au făcut dovada că autorul lor D.V. ar fi fost proprietarul imobilului în litigiu, vila laşi, fiind irelevant sub acest aspect faptul că imobilul a fost cuprins în testamentul invocat de acesta autentificat sub nr. 4921/1929 de avocat I.S.
Prin Decizia civilă nr. 45/C din 19 martie 2002, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, a constatat ca fiind nulă cererea de apel formulată de reclamanţi întrucât nu a fost semnată de aceştia, cerinţă prevăzută de art. 113 alin. (2) C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 1946 din 14 mai 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat Decizia mai sus arătată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, reţinând că atâta timp cât cererea de apel este semnată de avocatul reclamanţilor în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 1821/ C din 27 februarie 2004 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, reinvestită cu rejudecarea cauzei a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 720 din 13 noiembrie 2001 a Tribunalului Constanţa.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut că înscrisurile depuse de reclamanţi, anume autorizaţia de construcţie emisă în anul 1927 de Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale la cererea autorului lor D.H.V. şi certificatul de moştenitor nu sunt de natură să dovedească existenţa dreptului de proprietate al autorului cu privire la imobilul în litigiu la momentul naţionalizării, caz în care, în mod corect prima instanţă a reţinut că nu au calitatea procesuală activă în revendicarea dedusă judecăţi.
Prin Decizia civilă nr. 10240 din 2 decembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţii, a casat Decizia mai sus arătată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului.
În motivarea deciziei instanţa de recurs a constat că problema calităţii procesuale active a reclamanţilor se impunea a fi analizată în raport de dispoziţiile speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv în raport de dispoziţiile art. 3 din lege, şi nu cele prevăzute de legislaţia de drept comun pentru exerciţiul acţiunii în revendicare, astfel cum greşit a procedat instanţa de apel.
Prin Decizia civilă nr. 160/C din 15 septembrie 2006, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă minori şi de familie, litigii de muncă şi asigurări, a admis apelul declarat de reclamanţi şi constatând că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001 sens în care pot să solicite măsuri reparatori pentru imobilul în litigiu, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
În motivarea hotărârii instanţa a reţinut că prin derogare de la normele de drept comun prin dispoziţiile art. 221alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a instituit o prezumţie de proprietate în favoarea persoanei deposedate în mod abuziv de un imobil, legiuitorul statuând că în absenţa unor probe contrare persoana individualizată în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive este presupusă că deţinea imobilul arătat în actul de preluare sub nume de proprietar.
Ca atare, cum în anexa la Decretul nr. 92/1950 se menţionează că imobilul construcţie, vila laşi, situat în loc. Techirghiol 8 s-a naţionalizat din patrimoniul moştenitorilor fam. D., în mod just instanţa de apel a constat că în favoarea acestora operează prezumţia de proprietate instituită prin dispoziţia legală mai sus arătată.
Instanţa de apel a reţinut şi faptul că prezumţia legală de proprietate se coroborează şi cu celelalte înscrisuri depuse de reclamanţi la dosar, anume fişa matricolă nr. 2 potrivit căreia în anul 1950 imobilul se afla în proprietatea lui C.V.D., fiul foştilor proprietari D.V. şi M., testamentul autentificat sub nr. 4921 din 23 septembrie 1929 şi respectiv cu actele de stare civilă şi succesorale care atestă calitatea reclamanţilor de moştenitori ai foştilor proprietari.
Împotriva acestei decizi au declarat recurs intervenienta SC M.T. SRL Techirghiol invocând incidenţa art. 304 pct 7-9 C. proc. civ., precum şi pârâta SC C. SA Constanţa.
În motivarea recursului intervenienta susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că în cauză ar fi dată prezumţia de proprietar instituită prin art. 221 din Legea nr. 10/2001, prezumţie care a fost răsturnată prin menţiunile înscrisului denumit foaia matricolă pe care l-a depus în apel, menţiuni potrivit cărora imobilul era proprietatea unei alte persoane, C.D., divorţat şi nu autorilor reclamaţilor D.V. şi M., pentru care nu s-a făcut dovada existenţei vreunui titlu de proprietate în favoarea lor.
Intervenienta susţine că în procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995 o cerere similară, în despăgubire, formulată de reclamanţi pentru imobilul în litigiu a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 8151 din 12 iunie 1997 a Judecătoriei Constanţa, rămasă definitivă şi irevocabilă, motivat de faptul că aceştia nu au prezentat vreun titlu care să ateste existenţa dreptului de proprietate al autorului invocat la momentul naţionalizării, situaţie în care în speţă era dată excepţia autorităţii de lucru judecat.
Invocă recurenta şi faptul că actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii succesorale trebuiau depuse de reclamanţi până la momentul soluţionării în faza prealabilă administrativă a notificării şi că, oricum, în mod greşit s-a reţinut că reclamanţii au calitatea de moştenitori atâta timp cât nu rezultă că succesiunea defuncţilor D.V. (născut la 9 martie 1863) şi D.M. născută în anul 1872, ar fi fost dezbătută.
În motivarea recursului, pârâta SC C. SA Constanţa susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamanţii se legitimează ca persoane îndreptăţite în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu atâta timp cât acestea nu au dovedit că autorul lor, D.V., ar fi fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu la momentul naţionalizării şi, în lipsa unor certificate de moştenitor, că autorii reclamaţilor ar fi moştenit pe proprietarul iniţial al imobilului.
Totodată, pârâta susţine că prin soluţia adoptată instanţa de apel a omis să intre în cercetarea fondului cauzei.
Analizând argumentele invocate de recurente, Înalta Curte constată că acestea se circumscriu doar motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în esenţă recurentele susţinând că printr-o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 3, art. 4 şi art. 221 C. proc. civ. instanţa de apel a constatat că reclamanţii ar avea calitatea de persoană îndreptăţite la măsuri reparatori şi, respectiv, faptul că acestea ar fi dovedit că autorul lor ar fi deţinut în proprietate imobilul în litigiu, cu consecinţa greşită a desfiinţări cu trimitere spre rejudecare a cauzei în primă instanţă.
Analizând recursurile deduse judecăţii, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul instituind prin acest act normativ o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun sub anumite aspecte, în care anumite categorii de persoane, prevăzute de art. 3, pot solicita acordarea de măsuri reparatorii în vederea reparării prejudiciului suferit în cazul în care dovedesc că au fost deposedate de imobile de stat în sensul art. 2 din lege.
În materie de probaţiune a dreptului de proprietate asupra unor astfel de imobile, legiuitorul impunea persoanelor îndreptăţite, în redactarea iniţială a legii, să prezinte acte juridice translative de proprietate.
Având în vedere dificultatea reală a prezentării unor astfel de înscrisuri, dată fiind perioada mare de timp care a trecut de la momentul deposedării, legiuitorul a modificat dispoziţiile legale referitoare la probaţiune şi prin art. 24 din lege (în redactarea actuală) a instituit o prezumţie de proprietate în favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus, sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluări abuzive, în sensul că, în lipsa unor probe contrarii, aceasta este presupusă că deţinerea imobilului sub nume de proprietar.
Totodată, referitor la dovada calităţii de moştenitor a persoanelor îndreptăţite, prin dispoziţiile art. 4 alin. (3), legiuitorul a prevăzut că succesibili care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire formulată în procedura instituită prin acest act normativ având valoare de acceptare a succesiuni.
Aşa fiind, criticile formulate de recurente sub aceste aspecte, cu trimitere la dispoziţiile dreptului comun în materie de probaţiune a dreptului de proprietate, şi, respectiv de probaţiune a calităţii de moştenitor nu pot fi primite întrucât exced cadrului legal instituit prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 mai sus arătate.
În acest context al analizei este de menţionat şi faptul că actele doveditoare, conform art. 23 din lege, pot fi depuse până la soluţionarea notificării, adică inclusiv în faza judiciară, critica formulată sub acest aspect fiind nefondată.
Totodată, criticile formulate de recurate sub aspectul greşitei reţineri de către instanţa de apel a calităţii de persoane îndreptăţite a reclamaţiilor, în sensul art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001 şi a prezumţiei de proprietate instituită prin dispoziţia art. 24 alin. (2) din lege, în favoarea persoanelor menţionate în actul normativ de preluare de către stat a nemişcătorului, se constată că nu sunt fondate.
Astfel, potrivit menţiunilor înscrisului eliberat de Arhivele Naţionale, Direcţia judeţeană Constanţa rezultă că imobilul situat în „str. O. nr. 8, imobil complect" a fost naţionalizat din patrimoniul moştenitorilor familiei D., această menţiune fiind trecută sub nr. 118 în Anexa la Decretul nr. 92/1950.
Aşa fiind, în raport de dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, moştenitorii familiei D. beneficiază de prezumţia de proprietate instituită prin dispoziţia legală mai sus arătată cu privire la imobilul naţionalizat sub acest număr în lista anexă.
Această prezumţie nu a fost răsturnată prin celelalte probe administrate în cauză astfel cum greşit se invocă prin recursurile declarate.
Potrivit probatoriului administrat, D.V., fiul lui H., căsătorit cu D.M., potrivit adeverinţei mai sus arătată eliberată de D.G.A.S., filiala Constanţa, a obţinut în anul 1927 autorizaţia necesară de la Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, pentru construirea vilei laşi, în suprafaţă construibilă de 574,70 mp, în localitatea Techirghiol.
D.V.(decedat la 10 octombrie 1929, act de deces f 33 ap.) şi D.M. (decedată la 26 iulie 1963, încheiere de dezbatere succesorală, f. 15 fd.) au avut trei copii, anume pe D.V.C. (cunoscut şi sub prenumele de H.), D.C.(C.) şi D.E.(căsătorită cu A.I.), conform actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei.
Faptul că „vila laşi" a fost construită în mod efectiv este confirmată prin menţiunile testamentului întocmit de V.H.D., autentificat la data de 23 septembrie 1929 de avocat I.S., testament potrivit căruia această vilă a fost lăsată ca moştenire celor 3 copii, anume „C., H. şi E., în părţi egale".
Mai mult, înscrisul invocat de recurente, anume adresa nr. 2041 din 1 iulie 1996 eliberat de DGFPCFS Constanţa, Circumscripţia Fiscală Techirghiol, ca fiind de natură să răstoarne prezumţia de proprietate instituită prin art. 24 alin. (2) din lege nu numai că nu a răsturnat-o ci dimpotrivă a fost de natură să întărească convingerea instanţei că persoanele trecute în actul de naţionalizare erau proprietarii imobilelor.
Astfel, potrivit menţiunilor acestei adrese în evidenţele fiscale pe anii 1942-1947 cu referire la imobilul în litigiu, la poziţia 164 este înscris unul dintre moştenitori, anume D.V.C., adică fiul lui V.D., în cuprinsul adresei fiind descrisă şi compunerea construcţiei.
Susţinerea recurenţilor în sensul că persoana indicată în această adresă ar fi o persoană străină de moştenitori defunctului D.V. nu este susţinută în nici un mod, iar cu privire la terenul aferent acestei construcţii operează aceiaşi prezumţie de proprietate în favoarea persoanei trecută în actul de naţionalizare, prezumţie care nu a fost în nici un mod răsturnată prin alte mijloace de probă.
Referitor la calitatea reclamanţilor de succesori ai proprietarilor nemişcătorului naţionalizat este de observat că aceştia sunt nepoţii unuia dintre moştenitorii în favoarea căruia s-a testat nemişcătorul, adică nepoţii lui D.E.(căsătorită A.).
În lipsa oricăror dovezi din care să rezulte că cei doi copii ai lui D.E., anume A.M.F. (decedat în 1998) şi A.D.E. (decedată în 1988), ar fi fost înlăturaţi de la moştenirea mamei lor, rezultă că pentru succesori acestora, adică pentru reclamanţi, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cererea formulată în procedura acestei legi are valoare de acceptare a succesiunii.
În acest context al analizei, este de menţionat şi faptul că problema calităţii procesuale active în procedura Legii nr. 10/2001 presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului (care în procedura Legii nr. 10/2001 este persoana care a formulat o notificare) şi cea care se pretinde titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
Or, atâta timp cât cu privire la notificare, în procedura administrativă s-a emis o dispoziţie/decizie a cărei legalitate ori temeinicie este supusă analizei instanţei de judecată, chestiunea referitoare la calitatea de persoană îndreptăţită a reclamanţilor reprezintă o chestiune de fond a cauzei şi nu o excepţie de procedură.
Aşa fiind, cum în mod necontestat reclamanţii au dedus judecăţii o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, soluţionată în mod greşit, pe cale de excepţie de către prima instanţă, şi având în vedere limitele reinvestirii de către instanţa de casare a instanţei de trimitere în cel de-al doilea ciclu procesual, în mod corect instanţa de apel, constatând că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului, în raport de dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în redactarea în vigoare la data soluţionării apelului, a desfiinţat sentinţa şi, constatând că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, a trimis cauza primei instanţe pentru analizarea fondului pretenţiilor pe care aceştia le-au dedus judecăţii în procedura acestui act normativ.
Este de menţionat şi faptul că în materia imobilelor care au fost preluate de stat în mod abuziv, cererile în restituire ori despăgubire formulate de foşti proprietari or de către moştenitori acestora în procedura Legii nr. 10/2001 au o altă cauză juridică, un alt temei de drept decât cele deduse judecăţii în procedura Legii nr. 112/1995, caz în care, în astfel de pricini nu sunt date cu privire la judecăţile deja desfăşurate şi finalizate elementele autorităţii lucrului judecat, aceasta cu atât mai mult cu cât prin dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a derogat în mod expres şi sub acest aspect de la normele dreptului comun.
Aşa fiind, Înalta Curte, reţinând că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, urmează a constata că recursurile deduse judecăţii se dovedesc a fi nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta SC C. SA şi de intervenienta SC M.T. SRL împotriva deciziei nr. 160/C din 15 septembrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă de minori şi de familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurente, în mod egal, la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii reclamaţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1220/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 531/2007. Civil → |
|---|
