ICCJ. Decizia nr. 1116/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1116
Dosar nr. 3610/86/2007
Şedinţa publică din 20 februarie 2008
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. 3610/86/2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie, pe teritoriul Belgiei, pe o perioadă de trei ani, cu privire la pârâtul P.A.N., ca urmare a faptului că acesta a fost returnat la 10 mai 2007 de pe teritoriul acestui stat, în baza acordului de readmisie încheiat cu România.
Prin sentinţa civilă nr. 883 din 14 iunie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând în motivarea soluţiei faptul că principiul liberei circulaţii a cetăţenilor europeni este enunţat în art. 14 al Tratatului CE, care are aplicabilitate directă şi se bucură de supremaţie în raport de reglementarea internă. După aderarea României la Uniunea Europeană, au devenit incidente normele comunitare care permit restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie în anumite condiţii, limitativ prevăzute, referitoare la ordinea publică, sănătatea publică sau siguranţa publică.
Or, reclamanta nu numai că nu a dovedit, dar nici nu a invocat în acţiune existenţa vreunei împrejurări de natură să justifice îngrădirea dreptului fundamental privitor la libera circulaţie a persoanei.
La fel, s-a constatat că art. 2 din Protocolul adiţional nr. 4 la CEDO, indicat ca temei juridic al cererii nu este de natură să conducă la admiterea acţiunii, câtă vreme nu s-a dovedit existenţa cazurilor care să legitimeze adoptarea unei asemenea măsuri..
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, care a susţinut că dreptul la libera circulaţie nu are caracter absolut şi, în condiţiile reglementate de art. 25 din Constituţia României, el trebuie exercitat în conformitate cu prevederile legale, inclusiv cele conţinute de Legea nr. 248/2005. Prin limitarea dreptului la libera circulaţie , conform art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu se încalcă dreptul comunitar, în special Directiva nr. 2004/38/CE, întrucât măsura se referă la propriul resortisant , cetăţean român, şi nu la resortisanţii altor state membre ale Uniunii Europene.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 248 din 3 august 2007 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă.
S-a reţinut în considerentele deciziei că, simpla neîndeplinire a formalităţilor privind intrarea, circulaţia, ieşirea de pe teritoriul ţării, nu este de natură a constitui o conduită care să constituie, prin ea însăşi, o măsură de limitare a libertăţii de circulaţie. O asemenea îngrădire a dreptului la libera circulaţie implică existenţa unei ameninţări serioase la cerinţele de ordine publică, de natură a afecta interesele fundamentale ale societăţii.
Aşa cum în mod corect a constatat instanţa de fond, exercitarea dreptului la libera circulaţie nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitate naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei.
Or, raportat la aceste aspecte, depăşirea termenului de şedere legală de către intimat, nu impune luarea măsurilor solicitate, astfel încât s-a constatat caracterul neîntemeiat al criticilor formulate de către apelantă. Cum în baza principiului supremaţiei dreptului comunitar consacrat şi în art. 20 alin. (2) din Constituţie , instanţa nu a făcut decât să dea prioritate reglementării comunitare şi cum simpla returnare a pârâtului de pe teritoriul Belgiei nu constituie o ameninţare reală şi suficient de gravă la adresa ordinii şi siguranţei publice, s-a constatat caracterul legal al sentinţei atacate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susţinut greşita înlăturare de la aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea cererii şi îngrădirea exerciţiului dreptului la libera circulaţie. pentru securitate naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei..
Astfel, dreptul la libera circulaţie nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiţii, aspect ce rezultă şi din art. 25 şi art. 53 din Constituţie, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale şi la posibilitatea restrângerii lor.
În ce priveşte aprecierea de către instanţă a aplicabilităţii dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4, adiţional la Convenţie, s-a arătat că sancţiunea impusă de legea internă (art. 38 al Legii nr. 248/2005), nu vine în conflict cu reglementarea internaţională, întrucât măsura solicitată a fi dispusă pe cale judecătorească, se constituie într-o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, fiind justificată de interesul public( aşa cum se prevede în art. 2 paragrafele 3 şi 4 din Protocolul nr. 4).
De asemenea, s-a făcut referire la normele de drept comunitar, susţinându-se că şi în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană există posibilitatea instituirii unor derogări de la libera circulaţie, aceasta fiind ipoteza instituită de dispoziţiile art. 38 şi urm. din Legea nr. 248/2005.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Aprecierea recurentei în sensul că, singură condiţia returnării intimatului-pârât , pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertăţii de circulaţie, ignoră normele de drept internaţional.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că dispoziţiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu normele de drept comunitar (în speţă, Directiva nr. 2004/38/CE), ca şi cu prevederile art. 2 din Protocolul nr. 4, adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Aceasta, în condiţiile în care, norma internă impune drept singură condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce în paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 se prevede că „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora", iar în paragraful 4 al aceluiaşi articol, se prevede că dreptul la liberă circulaţie poate face obiectul unor restrângeri, dacă acestea „sunt justificate de interesul public într-o societate democratică".
La fel, potrivit normei comunitare [art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE], restrângerea liberei circulaţii a persoanei se poate face doar pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei comunitare.
Aplicând dreptul naţional, jurisdicţiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi a finalităţii Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta şi a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condiţiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanţa, ca autoritate a statului căruia îi revine obligaţia de transpunere în legislaţia internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.
Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea , ceea ce ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă".
Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă şi cea comunitară, dând preeminenţă acesteia din urmă.
De aceea, pentru a se permite persoanei, cetăţean român să iasă de pe teritoriul ţării şi să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se susţine în recurs, neîndeplinirea condiţiilor de şedere în spaţiul Uniunii (care, după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiaşi termeni).
Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerinţelor de şedere pe teritoriul uni stat a fost sancţionată şi s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.
Pe de altă parte, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieşire şi nici alte formalităţi echivalente.
Aşadar, cetăţeanului român nu i se mai poate interzice ieşirea de pe teritoriul ţării, cu referire la dispoziţiile art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce şi-a găsit aplicabilitatea atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană şi cât timp nu venea în conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure preeminenţa.
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 248 din 3 august 2007 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 130/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 8413/2007. Civil → |
|---|
