ICCJ. Decizia nr. 1301/2007. Civil. Legea 10/2001. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1301 /20 13
Dosar nr. 5934/3/2007
Şedinţa publică din 12 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 8 august 2002, ulterior precizată, reclamanţii I.I. şi I.V., au solicitat instanţei - în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar General, SC R.V. SA, R.N. şi R.E., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate lipsa titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 1, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1998, încheiat cu pârâţii R. privind cumpărarea acestui imobil conform Legii nr. 112/1995, totodată reclamanţii revendicând imobilul cu parter şi etaj, precum şi terenul aferent de 205 mp, de la toţi pârâţii chemaţi în judecată.
În motivarea cererii, aceştia au arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 septembrie 1983 au dobândit imobilul în anul 1984, iar după plecarea în străinătate, prin decizia din 14 mai 1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti în baza Decretului nr. 223/1974, le-a fost preluat nemişcătorul fără plata vreunei despăgubiri.
După anul 1990, susţin reclamanţii, au făcut numeroase demersuri pentru recuperarea imobilului preluat abuziv, au formulat cerere potrivit Legii nr. 112/1995, însă toate acestea au rămas fără răspuns, mai mult, Municipiul Bucureşti, prin SC R.V. SA, încheind cu totală rea credinţă contractul de vânzare-cumpărare din 1998, cu pârâţii R.N. şi R.E., chiriaşi în imobil.
Se susţine că acest contract a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995, iar pârâţii nu au un titlu valabil cu privire la imobil.
Prin cererea formulată la 7 octombrie 2012, reclamanţii au precizat acţiunea principală, susţinând în esenţă că imobilul a fost preluat în proprietatea statului fără un titlu valabil, fără plată, iar decizia de preluare nu le-a fost niciodată comunicată, potrivit Decretului nr. 223/1974 neavând posibilitatea să formuleze o plângere în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, invocând dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Se mai arată că atât demersurile anterioare adoptării Legii nr. 112/1995, cât şi cererea formulată în temeiul acestei legi, pentru recuperarea imobilului, au rămas fără răspuns, considerându-se astfel că actul încheiat în favoarea chiriaşilor este lovit de nulitate absolută, iar statul nu a dobândit dreptul de proprietate în mod valabil asupra acestui imobil.
În paralel cu această acţiune, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti s-a înregistrat o acţiune având acelaşi obiect şi aceleaşi părţi, formulată de reclamanţii I.I. şi I.V., prin care se invoca nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1998 încheiat în favoarea chiriaşilor R. şi se revendica acelaşi imobil, teren şi construcţie, situat în Bucureşti, sector 1.
La acest dosar a fost depusă notificarea din 9 august 2001 înaintată de către reclamanţii I.I. şi I.V. către Primarul General al Municipiului Bucureşti prin care se solicita restituirea în natură a imobilului, considerându-se că a fost preluat în mod abuziv.
Prin sentinţa civilă nr. 9671 din 7 noiembrie 2002, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a admis excepţia litispendenţei, invocată de pârâţii R. conform art. 163 C. proc. civ. şi a înaintat dosarul Tribunalului Bucureşti secţia a IV-a civilă, în vederea conexării cu cauza înregistrată sub nr. 5680/2002 de pe rolul acestei instanţe.
Prin sentinţa nr. 208 din 10 martie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a anulat cererile reclamanţilor I., formulate în cele două dosare conexate (nr. 5680/2002 şi nr. 12249/2002), reţinând în esenţă că aceştia nu au semnat personal cererea de chemare în judecată şi de precizare a acţiunii principale şi aplicând dispoziţiile art. 133 C. proc. civ..
Prin decizia nr. 512/A/6.11.2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă în Dosarul nr. 1444/2003, s-a respins ca nefondat apelul reclamanţilor I. îndreptat împotriva sentinţei civile nr. 208 din 10 martie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar prin decizia civilă nr. 2179 din 29 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 40217/1/2004, ca instanţă de recurs, a fost casată decizia pronunţată în apel, desfiinţată sentinţa pronunţată de Tribunal în primă instanţă, cauza fiind trimisă Tribunalului pentru soluţionare pe fond, reţinându-se în esenţă că la anularea cererilor reclamanţilor instanţa nu a avut în vedere reprezentarea acestora de către avocaţi, situaţie în care în mod nelegal şi netemeinic instanţa a soluţionat cauza pe cale de excepţie.
În dosarul de rejudecare, reclamanţii au formulat o nouă cerere de precizare a acţiunii, solicitând să se constate nelegalitatea măsurii de trecere în proprietatea statului a terenului de 205 mp aferent construcţiei din Bucureşti, sector 1, în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.
Se arată că art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 a fost abrogat expres prin Decretul lege nr. 1/1989, care a prevăzut posibilitatea cumpărătorilor locuinţei de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenului aferent, conform legii fondului funciar.
Mai susţin reclamanţii că, au fost deposedaţi de imobil contrar dispoziţiilor constituţionale în vigoare în anul 1983 care, acordau o minimă protecţie proprietăţii private, astfel că actul de deposedare a acestora de imobil a fost apreciat ca fiind abuziv.
Prin încheierea de şedinţă din 30 octombrie 2007, Tribunalul, a respins excepţia necompetenţei sale materiale, constatând că la data sesizării instanţei, 8 august 2002, era competent să judece cauza în primă instanţă, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., în redactarea anterioară adoptării O.U.G. nr. 58/2003.
S-a reţinut astfel că Tribunalul avea competenţa să judece cauze în materie civilă, al căror obiect avea o valoare de peste 2 miliarde lei, iar în cazul de faţă valoarea obiectului litigiului este de 2.680.751.600 lei.
Potrivit art. 181 C. proc. civ., s-a reţinut că instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece, chiar dacă ulterior învestirii intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect, Tribunalul respingând astfel excepţia necompetenţei materiale şi stabilind un nou termen de judecată pentru continuarea judecăţii pe fond în conformitate cu dispoziţiile instanţei de casare.
La 8 ianuarie 2007, a fost primită o nouă precizare făcută de către reclamanţii I.I. şi I.V., prin care aceştia arătau expres că revendică dreptul de proprietate şi posesia asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, considerând că Decretul nr. 223/1974 şi decizia de preluare din 1983 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu constituie titlu valabil pentru stat, întrucât actul normativ menţionat contravenea atât art. 12, 36 şi 64 din Constituţia Românei adoptată în anul 1965, cât şi prevederilor art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire".
Totodată reclamanţii au precizat temeiul de drept al acţiunii, invocând dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ., Constituţia României din 1965 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 73 din 19 iulie 1995.
Printr-o ultimă precizare a acţiunii la 6 aprilie 2010, reclamanţii I.I. şi I.V. au menţionat expres că cererile acestora constau în: constatarea nulităţii absolute a titlului invocat de Statul român asupra imobilului, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1998 încheiat în favoarea chiriaşilor R., iar în subsidiar, revendicarea imobilului, sub acest ultim aspect solicitând compararea titlurilor părţilor, urmând ca potrivit art. 480 C. civ., să se acorde preferinţă titlului acestora.
Prin sentinţa nr. 1153 din 14 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea reclamanţilor I.I. şi I.V., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC R.V. SA, R.N. şi R.E., de la Dosarul nr. 5680/2002 şi de la Dosarul nr. 12249/2002, conform precizărilor ulterioare: de la Dosarul nr. 5680/2002, de la actualul Dosar nr. 5934/3/2007.
A constatat nulitatea titlului Statului Român cu privire la imobilul compus din terenul de 205 m.p. şi construcţia situată pe acesta, compusă din parter, etaj şi subsol, din Bucureşti, sector 1.
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1998, privind acest imobil, încheiat între Municipiul Bucureşti reprezentat prin SC R.V. SA şi pârâţii R.N. şi R.E..
A obligat pe pârâţii: Municipiul Bucureşti, SC R.V. SA, R.N. şi R.E., să le respecte reclamanţilor dreptul de proprietate şi posesia asupra imobilului în litigiu.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că preluarea din proprietatea reclamanţilor s-a făcut în mod abuziv, aspect confirmat şi prin Decretele Lege nr. 1/1989 şi nr. 9 din 31 decembrie 1989, prin care au fost abrogate atât Decretul nr. 223/1974, cât şi dispoziţiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în baza cărora s-a emis decizia administrativă din 14 mai 1985, de preluare a nemişcătorului.
Prin urmare, se constată că reclamanţii nu au pierdut în mod valabil dreptul de proprietate asupra construcţiei compusă din parter şi etaj, iar în ceea ce priveşte terenul aferent de 205 mp, acesta a fost în mod clar delimitat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 septembrie 1983, apreciindu-se că intenţia părţilor la data respectivă a fost ca şi terenul să fie transmis în proprietatea cumpărătorilor, deşi art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 dispunea trecerea de drept în proprietatea statului şi recunoştea doar un drept de folosinţă în favoarea cumpărătorilor.
Prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate mai sus, Tribunalul a apreciat că trebuie avută în vedere intenţia reală a părţilor la încheierea contractului din 1983, astfel că s-a constatat că reclamanţii au dobândit de fapt şi dreptul de proprietate asupra terenului.
Pentru considerentele arătate, dar avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, Tribunalul a constatat că prin decizia administrativă din 1985 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, în temeiul Decretului nr. 223/1974, Statul român nu a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate asupra imobilului (teren şi construcţie).
După anul 1990, reclamanţii au făcut demersuri privind redobândirea imobilului, inclusiv potrivit Legii nr. 112/1995, demersuri rămase fără niciun răspuns privind restituirea imobilului în natură, sau acordarea unor despăgubiri.
Se mai reţine că potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, adoptată iniţial (actual art. 36 alin. (3)), existau premizele legale pentru ca dreptul de proprietate al reclamanţilor, titulari ai dreptului de proprietate asupra construcţiei, să fie recunoscut şi cu privire la teren, însă autorităţile abilitate nu le-au acordat reclamanţilor acest drept.
Tot astfel, deşi reclamanţii aveau o cerere înregistrată în baza Legii nr. 112/1995, care nu a fost niciodată soluţionată, contrar dispoziţiilor art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995, a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare din 1998 cu chiriaşii R.N. şi R.E., fiind astfel vătămat dreptul acestora de a reintra în posesia imobilului asupra căruia aveau un drept de proprietate recunoscut de lege, dobândit încă din 1983.
În ceea ce-i priveşte pe chiriaşii cumpărători, Tribunalul a reţinut că aceştia nu au depus minime diligente pentru a afla situaţia juridică a imobilului pe care îl deţineau cu contract de închiriere, cunoscând aspectul că acesta a fost preluat pe motivul că foştii proprietari nu s-au mai întors în ţară din străinătate, motiv considerat ca fiind abuziv de legislaţia adoptată după anul 1990 şi care nu conferea statului dreptul de proprietate asupra unor astfel de imobile.
S-a arătat că pârâţii cumpărători R., au ignorat faptul că imobilul ar fi putut fi redobândit de către foştii proprietari deposedaţi abuziv, cu atât mai mult cu cât era vorba despre o construcţie cu parter şi etaj, edificată pe un teren care s-a aflat în proprietate privată şi nu despre un edificiu construit din fondurile statului.
Această ignoranţă privind situaţia juridică a imobilului nu le conferă chiriaşilor cumpărători calitatea de dobânditori de bună credinţă, cunoscând aspectul că dobândesc un imobil care a fost în proprietatea privată, la un preţ preferenţial stabilit prin Legea nr. 112/1995, care nu corespundea cu valoarea reală a imobilului.
În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că atât vânzătorul imobilului - Municipiul Bucureşti prin instituţia Primarului şi prin intermediul SC R.V. SA - cât şi chiriaşii cumpărători „cel puţin pentru ignorarea aspectului că imobilul a fost solicitat de către reclamanţi şi că cererea acestora nu a fost soluţionată" au urmărit o cauză falsă, imorală şi nelegitimă, care potrivit art. 966-968 C. civ., atrage nulitatea convenţiei.
Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de pârâţii R.N. şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, au fost admise de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie care, prin decizia nr. 78/A din 23 februarie 2012, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor cu privire la teren şi în consecinţă a respins acţiunea privind acest nemişcător.
A menţinut totodată celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A respins apelul declarat de pârâtul SC R.V. SA Bucureşti, împotriva aceleiaşi hotărâri.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că tribunalul a soluţionat corect excepţia perimării cererii de chemare în judecată, formulată de apelantul pârât R.N., în condiţiile în care tocmai cererea de repunere a cauzei pe rol depusă de reclamanţi la 25 ianuarie 2009 a avut caracter de întrerupere a termenului de 1 an, prevăzut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., textul de lege neimpunând condiţia suplimentară ca actul să fie apt de a conduce la reluarea judecăţii.
Referitor la limitele investirii instanţei, s-a apreciat că în mod corect tribunalul s-a considerat învestit cu judecarea tuturor celor trei capete de cerere iniţiale, primul precizat la 07 octombrie 2002, şi anume: 1). să se constate că imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil (iniţial, se arătase că a fost preluat fără titlu); 2). să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1998, încheiat între SC R.V. SA şi soţii R.N. şi R.E.; 3). să fie obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie acest imobil.
De asemenea, se arată, nefiind făcută nicio distincţie în acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 5680/2002, se impune concluzia că reclamanţii s-au referit atât la construcţie, cât şi la teren. De aceea, nu prezintă relevanţă împrejurarea că prin încheierea din 30 octombrie 2007, tribunalul a admis excepţia tardivităţii cererii precizatoare depusă la termenul din 06 septembrie 2007, prin care reclamanţii au arătat expres că revendică terenul în suprafaţă de 205 m.p. aferent construcţiei din Bucureşti, sector 1. De altfel, soluţionând excepţia, instanţa a avut în vedere intervenirea unei modificări a temeiului juridic al cererii, iar nu a obiectului său.
Tot astfel, s-a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare invocat drept titlu de proprietate, reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei şi un drept real de folosinţă pe durata existenţei construcţiei asupra terenului. Cu alte cuvinte, reclamanţii nu au devenit şi titularii dreptului de proprietate asupra terenului.
Or, trecerea terenurilor în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, proprietari ai locuinţelor, nu poate avea loc direct în temeiul legii, ci numai prin emiterea unui act administrativ individual de către prefect.
De asemenea, nu există niciun argument de ordin logico-juridic pentru a aprecia că procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 ar trebui ignorată, pe considerentul că un asemenea ordin nu a putut fi emis până în prezent, situaţie justificată de altfel de considerentul că reclamanţii, care nici nu au făcut o cerere în acest sens, nu au fost recunoscuţi deocamdată ca proprietari ai construcţiei.
Concluzia care se impune, conchide instanţa de apel, este aceea că în absenţa ordinului prefectului emis în condiţiile art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 reclamanţii nu sunt proprietari ai terenului aferent construcţiei situate în Bucureşti, sector 1.
În al doilea rând, s-a avut în vedere că potrivit art. 109 C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanţa competentă. Calitatea procesuală activă presupune deci existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care pretinde că este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
Cât priveşte capătul de cerere vizând constatarea nulităţii actului juridic de preluare a nemişcătorului, din proprietatea reclamanţilor în cea a statului, s-a reţinut că este o acţiune în realizare în sensul dispoziţiilor art. 109 C. proc. civ. (scopul material fiind realizarea dreptului prin repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv reintrarea dreptului în patrimoniul reclamanţilor), iar nu o acţiune în constatare (existenţei sau inexistenţei unui drept) în înţelesul dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., astfel că între capetele de cerere nu există incompatibilitatea afirmată de apelantul pârât, în condiţiile în care primul are ca scop material repunerea părţilor în situaţia anterioară, iar cel de-al treilea are ca scop material intenţia reclamanţilor de a redobândi posesia bunului de la cei care îl deţin abuziv.
Este de menţionat şi faptul că repunerea în situaţia anterioară conduce la redobândirea de către reclamanţi a dreptului de folosinţă asupra terenului, iar recunoaşterea acestui drept real de folosinţă, având o natură juridică asemănătoare dreptului de superficie, împiedică funcţionarea accesiunii, ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiei, reglementată de art. 494 C. civ..
Din această perspectivă, se arată, constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 are un caracter accesoriu, depinzând de soarta primului capăt de cerere, iar cel de-al treilea capăt depinde de soluţia dată celui de-al doilea.
Cât priveşte buna credinţă a părţilor la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare din 1998, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care s-a dispus vânzarea imobilelor naţionalizate preluate cu titlu valabil către chiriaşi, s-a reţinut că, din punct de vedere juridic, buna credinţă a fost definită în temeiul art. 1898 C. civ. ca fiind credinţa achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu, deci, calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna şi sarcina probei revine aceluia care invocă reaua credinţă.
Prin urmare, dacă pârâţii au avut cel mai mic dubiu asupra valabilităţii titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul statului, se consideră că aceştia au fost de rea credinţă.
În acest sens, se arată, aspectul decisiv care trebuie avut în vedere este reprezentat de faptul că, la data încheierii contractului, reclamanţii formulaseră o cerere de restituire în natură a imobilului, trimisă prin serviciul poştal şi înregistrată la Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 care nu a fost soluţionată nici în prezent. în cuprinsul acestei cereri, reclamanţii au arătat că optează şi solicită să se dispună restituirea în natură a imobilului şi că optează pentru despăgubirile prevăzute de art. 12 şi următoarele din Legea nr. 112/1995, deoarece procedând astfel ar însemna să se declare de acord cu legalizarea „furtului calificat" săvârşit de autorităţile comuniste, prin măsurile luate înainte de 22 decembrie 1989, măsuri pe care Legea nr. 112/1995 le consideră ilegale şi abuzive şi - prin consecinţă - le desfiinţează, ca atare.
În referire la acest aspect, pârâţii s-au apărat invocând faptul că la data încheierii contractelor au avut reprezentarea că statul este adevăratul proprietar, această convingere fiindu-le întărită de dispoziţiile legale în materie şi de răspunsul favorabil al vânzătorului cu privire la cererile de cumpărare.
Dacă în forma iniţială a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, adoptate prin H.G. nr. 20/1996 s-a prevăzut că: „Imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuinţe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 218/1960, Decretul nr. 712/1966, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum şi alte asemenea acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniştri sau ale Guvernului" (art. 1 alin. (2)), în urma republicării acestora prin adoptarea Hotărârii nr. 11/1997, la data de 18 februarie 1997, s-a stabilit că: „Imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuinţe şi care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 şi Decretul nr. 223/1974".
Prin urmare, convingerea pârâţilor că aveau dreptul de a cumpăra apartamentele pe care le ocupau nu se putea întemeia exclusiv pe dispoziţiile legale, ci numai împreună cu existenţa unor dovezi din care să rezulte absenţa unor demersuri ale proprietarilor deposedaţi abuziv, singurii care aveau interesul să invoce incidenţa textului de lege citat.
Or, în condiţiile în care proprietarii deposedaţi abuziv au formulat cerere de restituire în natură, este evident că aceştia au considerat că trecerea nu s-a făcut cu respectarea legislaţiei în vigoare la acel moment şi că, deci, titlul statului nu este valabil. Din acest motiv, nu prezintă relevanţă faptul că reclamanţii nu au formulat şi o acţiune în revendicare sau în constatarea nevalabilităţii titlului statului anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi nici nu i-au notificat pe potenţialii cumpărători în legătură cu intenţia de redobândire a imobilului, iniţierea procedurii administrative prin care şi-au făcut cunoscută poziţia în legătură cu dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu fiind suficientă.
Pe de altă parte, este adevărat că SC R.V. SA nu le-a învederat cumpărătorilor existenţa cererii de restituire în natură formulată de către reclamanţi, însă nu această persoană juridică deţinea informaţiile referitoare la notificările formulate în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că minimele diligente impuse cumpărătorului de art. 970 C. civ. pentru verificarea titlului vânzătorului impuneau în acest caz solicitarea de relaţii chiar de la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, conform art. 15 din acest act normativ. Vânzătorul nu era deci autoritatea publică competentă în sensul arătat, astfel încât un cumpărător corect nu avea niciun motiv pentru a se încrede fără rezerve în poziţia exprimată de acesta. În plus, pârâţii ar fi trebuit să aibă iniţiativa tuturor acestor verificări rezonabile pe care le face orice cumpărător diligent, indiferent de persoana vânzătorului, referitoare la titlul în baza căruia este deţinut bunul, neputându-se aşadar apăra prin faptul neinformării lor de către proprietari sau alte subiecte de drept, care are semnificaţia necunoaşterii culpabile a unor elemente de fapt esenţiale. De asemenea, cumpărătorii aveau şi mijloacele concrete pentru a dobândi aceste date, neexistând indicii în sensul că o eventuală solicitare de informaţii adresată Comisiei ar fi primit un răspuns nefavorabil.
Cunoscând sau având posibilitatea să cunoască împrejurarea că titlul celui de la care au dobândit imobilul este contestat de persoane care se pretind proprietare, cumpărătorii ar fi trebuit să aibă un dubiu cu privire la calitatea celui care le-a transmis proprietatea, ceea ce, din punct de vedere juridic, este de natură să înlăture prezumţia de bună credinţă.
Pe baza celor expuse anterior s-a reţinut şi că nu prezintă relevanţă dacă reclamanţii aveau sau nu dreptul să obţină restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, esenţial fiind că până la data clarificării acestui aspect pârâţii nu aveau dreptul să cumpere apartamentele pe care le deţineau în baza contractelor de închiriere.
Subsecvent, instanţa de control judiciar a avut în vedere că acţiunea în revendicare este potrivit definiţiei date în literatura de specialitate, în absenţa unei definiţii legale, acţiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanţei să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină şi în jurisprudenţă se consideră că în cadrul unei asemenea acţiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, stabilindu-se mai multe reguli, printre care şi aceea că în situaţia în care titlurile emană de la autori diferiţi să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile. Aceasta soluţie, care corespunde în cea mai mare măsură principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine, asigurând astfel respectarea efectiva a dreptului de proprietate asupra bunului în discuţie, trebuie aplicată ori de câte ori este posibil, pentru a identifica, momentul la care apar pentru prima oară două titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun.
Ca atare, reţinându-se nevalabilitatea titlului statului reprezentat de decizia de preluare fără plată a imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974 şi nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a concluzionat că dreptul de proprietate asupra imobilului se află în patrimoniul reclamanţilor, el netrecând în cel al statului şi nici în cel al pârâţilor persoane fizice.
În cazul imobilelor naţionalizate există într-adevăr, se arată, dispoziţii legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează nu numai soarta juridică a titlurilor de proprietate ale pârâţilor, respectiv contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu statul, aspecte analizate anterior din perspectiva art. 46 alin. (2), ci şi instituţiile competente să dispună restituirea şi să exercite controlul asupra deciziilor luate.
Cu toate acestea, în ipoteza în care procedura soluţionării notificării pe care persoana îndreptăţită o adresează deţinătorului imobilului ar fi temporizată, cum este situaţia înstrăinării acestuia către un terţ, dreptul la un proces echitabil recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 alin. (3) din Constituţie, ale cărui exigenţe includ garanţia judecării cauzei într-un termen rezonabil, deschide celui vătămat accesul direct la jurisdicţia civilă, pentru a obţine restituirea în natură ca o consecinţă a constatării nulităţii contractului de vânzare astfel cum prevăd dispoziţiile materiale ale legii, în acest caz urmând a fi obligat la restituire sau predare potrivit regulii de drept comun deţinătorul efectiv al imobilului, care este cumpărătorul al cărui titlu a fost desfiinţat.
Astfel, reţinând că reclamanţii au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea trimisă prin Biroul Executorului Judecătoreşti P.V. din 09 august 2001, care nu a fost soluţionată până în prezent şi având în vedere decizia în interesul legii tir. XX din 19 martie 2007 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că „Instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate", curtea de apel a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii admiţând şi cel de-al treilea capăt de cerere.
Întrucât, pe de o parte, reclamanţii au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, au solicitat şi obţinut constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul art. 46 alin. (2) din acelaşi act normativ, s-a constatat că tocmai dispoziţiile de drept material cuprinse în art. 1 din Legea nr. 10/2001 impun restituirea în natură a imobilului, astfel că aceasta soluţie nu contravine deciziei în interesul legii nr. XXXIII din 9 iunie 2008, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale".
Împotriva deciziei dată în apel au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanţii I.I. şi I.V. cât şi pârâtul R.N..
În recursul lor, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., reclamanţii critică decizia pronunţată în soluţionarea apelurilor, după cum urmează:
- soluţia instanţei de apel vizând capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului în suprafaţă de 205 m.p. aferent construcţiei, este greşită, în condiţiile în care din interpretarea corectă a clauzelor contractului de vânzare-cumpărare rezultă fără echivoc că vânzătorii au înţeles să transmită întregul imobil, teren şi construcţie, trecerea terenului în proprietatea statului fiind pur formală, fără niciun fel de relevanţă pentru părţile contractului care, î n realitate, au tranzacţionat cu privire la nemişcător, în ansamblul său.
- în situaţia în care construcţia nu ar fi fost preluată de stat şi ar fi rămas în proprietatea reclamanţilor, aceştia ar fi avut în prezent în patrimoniul lor, dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcţiei, acest drept fiind dobândit ope legis conform cu art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 care reglementează situaţia particulară a terenurilor ce trec prin efectul legii în proprietatea titularilor dreptului de proprietate asupra construcţiilor.
Ca atare, se arată, instanţa a interpretat şi aplicat greşit acest text de lege care, în alin. (3), nu face vorbire de necesitatea formulării vreunei cereri în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului preluat în temeiul art. 30 al Legii nr. 58/1974.
Mai mult, în alin. (4) al aceluiaşi articol, se face trimitere la art. 23 din lege care, reglementează tocmai situaţia particulară a terenurilor proprietate privată a cooperatorilor care, potrivit legii „sunt şi rămân" în proprietatea privată a acestora.
Se recunoaşte aşadar în patrimoniul acestor persoane, dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente caselor de locuit, fără a fi necesară formularea vreunei cereri, în acest sens.
- actul administrativ la care face referire instanţa de apel, nu are efect constitutiv de drept, fiind menit doar să consfinţească o situaţie preexistentă emiterii lui, respectiv existenţa în patrimoniul proprietarului construcţiei a dreptului de proprietate asupra terenului aferent acesteia.
Invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ., pârâtul R.N., critică decizia din apel, după cum urmează:
- dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., privind efectul întreruptiv al cursului perimării cererii de chemare în judecată, au fost incorect aplicate. La fel, greşit aplicate au fost şi prevederile art. 248 raportat la art. 1551 C. proc. civ., dispoziţii legale cu caracter imperativ.
În speţă, judecarea cauzei a fost suspendată prin încheierea din 27 ianuarie 2009, pentru neîndeplinirea de către reclamanţi a obligaţiei de precizare a acţiunii, stabilită în sarcina acestora, la 18 noiembrie 2008.
Or, cererea acestora de repunere a cauzei pe rol, formulată la 25 ianuarie 2010, a fost greşit interpretată ca fiind făcută în vederea reluării judecăţii, atâta vreme cât reclamanţii nu s-au conformat dispoziţiilor luate de instanţă, a căror neîndeplinire a cauzat, suspendarea cauzei,
Ca atare, numai o cerere însoţită de dovada îndeplinirii acestor obligaţii ar fi satisfăcut condiţia legală a actului de procedură apt să întrerupă cursul perimării.
- au fost încălcate dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., iar instanţa de apel a păstrat sentinţa care soluţionează printr-un dispozitiv echivoc, cereri inexistente.
Astfel, principiile procedurale aplicabile soluţionării cererii subsidiare, în cazul concursului de capete de cerere formulate prin aceeaşi acţiune, au fost incorect aplicate, prin denaturarea mersului procedurii şi prin ignorarea deliberată a aplicării corecte a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care cererea principală a cuprins şi cereri formulate potrivit dreptului comun.
S-a ajuns astfel, la contradicţii între dispozitivul sentinţei şi cel al deciziei recurate, în condiţiile în care prin ultima precizare a acţiunii, formulată la 6 aprilie 2010, reclamanţii au arătat expres că numai în subsidiar menţin capătul de cerere privind acţiunea în revendicare prin comparare de titluri, ceea ce exclude posibilitatea examinării cererii de chemare în judecată, prin prisma dreptului comun.
Or, rezolvarea cererii de chemare în judecată prin analiza unei cereri subsidiare, în condiţiile în care cererea principală a fost examinată şi admisă, încalcă reguli procesuale elementare.
- a fost „denaturat" evident sensul apelului motivat depus de recurentul-pârât, prin raportarea raţionamentului instanţei de control judiciar la o pretinsă „renunţare la acţiunea în revendicare" pe care apelul acestuia nu a pretins-o, ignorându-se dispoziţia procedurală conform căreia, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
- ambele instanţe au ignorat deliberat existenţa Legii nr. 10/2001 şi au procedat la analiza cererii în ansamblu, exclusiv raportat la dispoziţiile dreptului comun, făcând „inutilă" examinarea apărărilor pârâţilor, sub aspectul particularităţii încheierii actului de vânzare-cumpărare în condiţiile Legii nr. 10/2001, ori eficienţa bunei-credinţe în soluţionarea actului atacat, prin mecanisme legale, introduse prin Legea nr. 10/2001.
- cererea vizând declararea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de recurentul-pârât în condiţiile Legii nr. 112/1995, este o cerere principală, de sine stătătoare, cu o reglementare specială expresă, prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001 care exclude examinarea cererii formulate pe calea dreptului comun, privind revendicarea imobilului.
- au fost greşit aplicate principiile care cârmuiesc aplicarea legii civile în timp şi cele care stabilesc ca cererile privitoare la bunuri din domeniul de referinţă al Legii nr. 10/2001, să fie totdeauna soluţionate cu aplicarea prioritară a acestui act normativ, Întrucât dispoziţiile din dreptul comun sunt excluse de legea specială.
Or, prin decizia atacată, s-a procedat la soluţionarea în fond a capătului de cerere vizând revendicarea,tratat ca fiind accesoriu primului capăt de cerere.
S-au încălcat astfel, dispoziţiile deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a decis că prevederile legii speciale, suprimă practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun, întrucât Legea nr. 10/2001, subordonează sistemul reparator controlului judecătoresc, prin norme de procedură cu caracter special.
- soluţionarea cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 45 al Legii nr. 10/2001, exclude aplicarea deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât nesoluţionarea până în prezent a notificării, se datorează aplicării prevederilor art. 47 al aceluiaşi act normativ, conform căruia soluţionarea notificării este suspendată, până la pronunţarea unei hotărâri irevocabile, asupra cererii formulată în temeiul art. 45 şi 46 din lege.
- contractul de vânzare-cumpărare din 1998, având ca obiect construcţia pe care soţii R. au deţinut-o în calitate de chiriaşi, a fost încheiat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Cât priveşte înscrisul depus în copie la dosar, vizând o pretinsă cerere de restituire a imobilului formulată în baza Legii nr. 112/1995, nu s-a făcut dovada că o astfel de cerere ar fi fost efectiv primită şi înregistrată la Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.
Mai mult, din adeverinţa din 25 septembrie 2002 emisă de instituţia abilitată în vânzarea locuinţelor fostă proprietate de Stat SC R.V. SA - rezultă că nu s-a înregistrat nicio cerere de către fostul proprietar al nemişcătorului, formulată în baza Legii nr. 112/1995.
- buna-credinţă a pârâţilor, întruneşte condiţiile erorii comune şi invincibile, creată prin verificări efectuate de mandatarul vânzător, care a contestat şi comunicat că nu există în curs de desfăşurare proceduri judiciare vizând revendicarea de drept comun a imobilului.
Ca atare, în mod greşit ambele instanţe au reţinut că atât vânzătorul cât şi cumpărătorii, „au urmărit o cauză falsă, imorală şi nelegitimă" care, potrivit art. 966-968 C. civ., atrage nulitatea convenţiei, concluzia fiind lipsită de orice suport probatoriu.
- chiar dacă s-ar accepta examinarea cererii formulată în subsidiar de către reclamanţi, vizând revendicarea imobilului, cu ignorarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, tot nu se poate ajunge la concluzia că pârâţii subdobânditori în temeiul legii speciale, sunt ţinuţi să suporte ponderea responsabilităţii statului pentru preluarea abuzivă a imobilului, în condiţiile în care reclamanţii nu au dovedit că la data înstrăinării, aveau un „bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Recursul declarat în cauză de reclamanţii I.I. şi I.V., se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce succed.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 septembrie 1983, reclamanţii au cumpărat de la vânzătorii G.G. şi G.E., locuinţa situată în Bucureşti, sector 1, compusă din parter şi etaj (4 camere şi anexe), ulterior preluată în proprietatea statului prin decizia din 14 mai 1985, în baza Decretului nr. 223/1974, urmare plecării din ţară a celor în cauză (Dosar nr. 5680/2002 al Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă).
Din chiar cuprinsul actului de vânzare-cumpărare mai sus arătat, rezultă că terenul în suprafaţă de 205 m.p., aferent locuinţei înstrăinate, a fost trecut în proprietatea statului, conform dispoziţiilor art. 30 alin. (2) al Legii nr. 58/1974.
Ca atare, chiar dacă de facto, înţelegerea părţilor privea şi terenul aferent construcţiei, dobânditorilor acesteia nu li s-a transmis niciodată dreptul de proprietate asupra terenului, care potrivit dispoziţiilor arătate mai sus, era preluat direct din proprietatea vânzătorului.
Or, indiferent de calificarea ce urma a fi dată de instanţe acţiunii reclamanţilor (indiscutabil dificilă, urmare numeroaselor precizări şi reprecizări ale acţiunii formulată la 8 august 2002), şi de aprecierea asupra soluţionării acesteia prin prisma dispoziţiilor legii speciale sau a dreptului comun - aspect ce va fi analizat în detaliu, în cele ce urmează - pentru a putea ridica pretenţii asupra terenului aferent locuinţei ce a făcut obiect al înstrăinării din anul 1983, reclamanţii trebuiau să facă dovada că deţineau nemişcătorul în proprietate, la data preluării lui de către stat.
Or, actele cauzei atestă fără echivoc că terenul aferent construcţiei, în suprafaţă de 205 m.p. a urmat regimul art. 30 al Legii nr. 58/1974, aspect consemnat în contractul de vânzare-cumpărare, contract prin care recurenţii-reclamanţi au dobândit dreptul de proprietate numai asupra construcţiei, iar terenul a fost preluat din patrimoniul foştilor proprietari G.G. şi G.E..
Într-o asemenea situaţie, chiar în ipoteza anulării actului de preluare, dreptul de proprietate asupra terenului ar fi putut fi redobândit doar de către vânzători, din patrimoniul cărora a fost preluat bunul, şi nu de către reclamanţi.
Cât priveşte art. 36 al Legii nr. 18/1991, la care recurenţii fac trimitere, textul vizează trecerea în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă asupra terenului, proprietari ai locuinţelor la data intrării în vigoare a legii, a terenului aferent acesteia, care operează nu ope legis ci prin ordin al prefectului, la propunerea primăriilor, făcută în urma verificării situaţiei juridice a terenurilor.
Ca atare, chiar ignorându-se faptul că reclamanţii au pierdut proprietatea asupra construcţiei, încă din anul 1985 - data preluării - argumentaţia instanţei de control judiciar legată de necesitatea emiterii unui act administrativ individual de către prefect, pentru ca titularii dreptului de folosinţă asupra terenului aferent locuinţei, să dobândească dreptul de proprietate asupra acestuia, este corectă.
În contextul arătat, sunt lipsite de relevanţă trimiterile ce se fac la art. 23 al Legii nr. 18/1991, ce reglementează situaţia particulară a terenurilor proprietate privată a cooperatorilor care, potrivit textului, sunt şi rămân în proprietatea privată a acestora.
Nu în ultimul rând, se constată că în lipsa identităţii dintre obiectul material al dreptului invocat de reclamanţi, în temeiul titlului lor de proprietate - contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1983 - şi obiectul cererii de chemare în judecată, conform ultimei precizări, din 6 aprilie 2010, reclamanţii nu pot ridica pretenţii în legătură cu terenul în suprafaţă de 205 m.p., într-o cerere de revendicare formulată pe calea dreptului comun.
Cât priveşte recursul pârâtului R.N., formulat împotriva aceleiaşi decizii, acesta se priveşte ca fondat, urmând a fi admis în limitele şi pentru considerentele ce succed.
Se impune pentru început precizarea că, nu poate fi primită critica vizând aplicarea greşită de către instanţă a dispoziţiilor art. 248 şi 249 C. proc. civ., în sensul că cererea formulată de reclamanţi la 25 ianuarie 2010, prin care solicitau repunerea cauzei pe rol, nu ar fi fost de natură să întrerupă cursul perimării atâta vreme cât cei în cauză nu s-au conformat dispoziţiilor luate de instanţă şi nu şi-au îndeplinit obligaţia de precizare a acţiunii.
Astfel, perimarea este privită atât în doctrina procesuală cât şi în practica instanţelor, ca o sancţiune ce se răsfrânge asupra întregii activităţi judiciare, determinată tocmai de lipsa de stăruinţă a părţilor pentru soluţionarea litigiului.
Este îndeobşte recunoscut, caracterul mixt al acesteia, atât de sancţiune cât şi de prezumţie tacită de desistare de la judecată, dedusă din „tăcerea" părţilor şi neîndeplinirea niciunui act de procedură.
Din interpretarea literală a prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate, rezultă că rămânerea cauzei în nelucrare şi culpa părţii în neîndeplinirea vreunui act procedural, sunt elementele definitorii ale instituţiei perimării, privită ca sancţiune ce se raportează la întreaga activitate procesuală.
Ca atare, ceea ce sancţionează legiuitorul, este neglijenţa, derivată din intenţia vădită a părţilor de abandonare a procesului, fără a respecta cerinţele prescrise de lege pentru renunţarea la judecată.
În acest context procedural, cererea formulată de reclamanţi la 25 ianuarie 2010, prin care au solicitat repunerea cauzei pe rol -urmată ulterior de precizarea că până la termenul ce se va fixa îşi vor îndeplini obligaţiile stabilite în sarcina lor, prin încheierea din 18 noiembrie 2008 - poate, şi în mod corect a fost privită ca un act de procedură având caracter întreruptiv al cursului perimării.
Astfel, în considerarea celor mai sus expuse, chiar dacă cererea reclamanţilor de repunere a cauzei pe rol ar fi fost respinsă, pe considerentul că nu şi-au îndeplinit obligaţiile de precizare a acţiunii, aceasta tot şi-ar fi păstrat caracterul de act procedural care întrerupe cursul perimării, faţă de manifestarea expresă de voinţă vizând reluarea judecăţii, menită să înlăture prezumţia de desistare, prezumţie ce fundamentează instituţia perimării.
Celelalte critici formulate de recurentul-pârât, vizând modul de soluţionare a fondului cauzei, sunt însă corecte, urmând a fi analizate în cele ce urmează.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Textul este o exprimare a principiului disponibilităţii, în respectarea căruia judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât pe baza cererii părţii interesate şi numai în limitele sesizării.
Atât doctrina cât şi practica judiciară au statuat însă că, în dreptul modern, principiul disponibilităţii nu poate avea un caracter absolut, fiind de necontestat că, în stabilirea corectă a cadrului procesual, iniţiativa părţilor trebuie armonizată cu rolul activ al judecătorului, disponibilitatea procesuală realizându-se sub controlul instanţei judecătoreşti.
În speţă, rolul activ al judecătorului în stabilirea corectă a cadrului procesual, era cu atât mai necesar cu cât reclamanţii, deşi şi-au întemeiat iniţial demersul judiciar pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, solicitând - în termenul prevăzut de lege şi în acord cu prevederile art. 45 al acestui act normativ - să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 noiembrie 1998, ulterior, prin numeroase precizări şi reprecizări ale acţiunii, au investit instanţa şi cu soluţionarea unor cereri fondate pe dreptul comun.
Este important de subliniat însă că printr-o ultimă precizare a acţiunii, din 6 aprilie 2010 (a se vedea Dosar nr. 5934/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă) reclamanţii au învederat că înţeleg să investească instanţa cu soluţionarea cererilor vizând constatarea nulităţii titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 1, pentru nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării şi respectiv constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1998, având ca obiect acest imobil, încheiat între SC R.V. SA şi soţii R.N. şi R.E..
În cuprinsul aceleiaşi precizări, reclamanţii au arătat că, îşi menţin în subsidiar capătul de cerere, întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ., vizând revendicarea imobilului, prin compararea de titluri.
Or, ignorând elemente definitorii în stabilirea cadrului procesual cum sunt, ultima precizare a acţiunii - ce lămureşte poziţia procesuală a reclamanţilor - cadrul normativ sub imperiul căruia s-a iniţiat demersul judiciar, precum şi dezlegarea dată de instanţa supremă chestiunii vizând concursul dintre legea specială şi dreptul comun, dezlegare obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., ambele instanţe, au procedat la analiza cererilor prin prisma dispoziţiilor dreptului comun, făcând inutilă, aşa cum corect subliniază recurentul, examinarea apărărilor pârâţilor sub aspectul particularităţii încheierii actului de vânzare-cumpărare ori eficienţei bunei-credinţe în salvgardarea actului atacat, prin mecanismele introduse de legea specială.
Ca atare, cererea vizând declararea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de recurentul-pârât în condiţiile Legii nr. 112/1995, trebuie privită ca o cerere principală, de sine stătătoare, cu o reglementare specială expresă, prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001, care exclude examinarea capătului de cerere, formulat de altfel, în subsidiar, privind revendicarea imobilului prin comparare de titluri.
În consecinţă, aşa cum s-a arătat, cadrul procesual nu poate fi circumscris decât dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, demersul judiciar al reclamanţilor neputând fi soluţionat decât în limitele acestei reglementări.
În acest sens, urmează a se face din nou o trimitere la decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, dată de Înalta Curte în vederea aplicării unitare a legii - amintită de instanţe, care i-au dat însă o interpretare proprie - potrivit căreia, legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, aplicarea unor dispoziţii ale acesteia putând fi înlăturată doar dacă contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În interpretarea - din această perspectivă - a dispoziţiilor din dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanţe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6§1 din Convenţie) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabileşte o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).
Tot astfel, prin decizia pilot din 12 octombrie 2010 (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României) instanţa europeană a reţinut că respingerea cererii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, motivată de necesitatea unei aplicări coerente a legii speciale de reparaţie, nu dezvăluie prin ea însăşi o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanţă" garantat de art. 6§1 din Convenţie, sub condiţia ce procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, să se prezinte ca o cale de drept efectiv.
În consecinţă, distincţiile necesare lămuririi diferitelor situaţii juridice născute în timp, în legătură cu această controversată chestiune a imobilelor preluate abuziv de către Stat, sunt posibile în legislaţia naţională care, conţine soluţii diferite în legătură cu soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaş, ce a acţionat în baza unei abilitări legale atunci când a cumpărat bunul.
Ca atare, cauza de faţă, în cadrul legal şi procesual mai sus expus, nu poate fi soluţionată decât în considerarea următoarelor elemente particulare ale speţei:
- imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ inclus în categoria preluărilor abuzive, prin prisma interpretării art. 2 al Legii nr. 10/2001 republicată.
Ca atare, cererea vizând constatarea nulităţii titlului statului, apare ca inadmisibilă pe fond, în condiţiile în care caracterul abuziv al preluării era deja consacrat legislativ.
Tot astfel, în mod greşit aceasta a fost interpretată ca o „acţiune în realizare" prin identificarea unui raport de accesorialitate între capătul 1 şi capătul 2 de cerere şi mai apoi între capătul 2 şi capătul 3 de cerere, ultimul fiind formulat, aşa cum s-a arătat, în subsidiar.
Or, o astfel de cerere nu poate fi privită decât ca un mijloc de apărare, sub forma unei cereri incidentale, ce urma a fi examinată în cadrul acţiunii în realizare vizând anularea actului de înstrăinare al imobilului în litigiu.
- intimaţii-reclamanţi, nu au formulat o acţiune în revendicare, anterior înstrăinării imobilului, neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare, anterioară acestei vânzări sau o hotărâre judecătorească care să stabilească preluarea fără titlu a imobilului.
Tot astfel, aceştia nu au notificat autorităţile deţinătoare ori pe chiriaşii cumpărători, pentru a le cere să nu încheie actul de vânzare-cumpărare.
Or, chiar facându-se abstracţie de argumentele conform cărora cadrul procesual nu putea fi circumscris decât dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, este de remarcat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, consacră existenţa unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, condiţionat de existenţa unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamanţii nu au obţinut-o mai înainte de a se fi încheiat, în baza Legii nr. 112/1995 contractul de vânzare-cumpărare între stat şi pârâţi (a se vedea în acest sens, cauzele Străin împotriva României şi Păduraru împotriva României),
Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a instanţei europene, există diferenţe esenţiale între „simpla speranţă de restituire", chiar îndreptăţită din punct de vedere moral şi „speranţa legitimă", bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existenţa unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
- reclamanţii au ieşit din pasivitate prin formularea notificării, În baza Legii nr. 10/2001, procedură suspendată, conform dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din acest act normativ, până la soluţionarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actului juridic de înstrăinare (art. 45 alin. (4)).
În acest context, sunt greşite trimiterile făcute de instanţa de apel la decizia nr. XX din 19 martie 2007, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interesul legii, aplicabilă doar situaţiei ce se circumscrie refuzului nejustificat al entităţii investite de a răspunde notificării persoanei îndreptăţite.
Chiar şi în asemenea situaţii însă, cadrul procesual se circumscrie tot dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, instanţa fiind ţinută să soluţioneze ea însăşi, doar cererile formulate pe calea notificării, la care nu s-a primit o decizie sau o dispoziţie motivată.
- recurenţii pârâţi au dobândit în proprietate imobilul revendicat, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC R.V. SA dată la care, potrivit legislaţiei aplicabile, respectiv Legea nr. 112/1995 şi H.G. nr. 20/1996, preluările de imobile, realizate de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, erau considerate ca fiind, „cu titlu", (conform art. 1 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 20/1996).
Toate aceste date ale cauzei, justifică incidenţa în speţă a principiului validităţii aparenţei în drept, a cărui esenţă este exprimată prin adagiul „error communis facit jus", întrucât pârâţii s-au manifestat cu bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, achiziţionând un imobil în temeiul unor dispoziţii legale ce permiteau aceasta şi pe baza unei legi ce stabilea, fără niciun dubiu, că acel imobil fusese preluat de stat cu titlu, calitatea statului de proprietar al bunului astfel dobândit, nefiind contestată până în august 2002, data formulării acţiunii ce face obiectul cauzei de fată.
În continuarea acestei analize, se retine că recurenţii-reclamanţi nu au reuşit să facă dovada înregistrării unei cereri la Comisia locală de aplicare a Legii nr. 112/1995, vizând restituirea în natură a imobilului, care ar fi fost de natură, dacă s-ar fi administrat această probă, să „blocheze" înstrăinarea nemişcătorului.
Astfel, deşi Înalta Curte a repus cauza pe rol, punând în vedere recurenţilor-reclamanţi să facă dovada depunerii şi înregistrării pretinsei cereri formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, la Comisia locală din cadrul Primăriei Sectorului 1 Bucureşti, cu viza acestei instituţii, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, acest înscris nu a putut fi depus de cei în cauză.
Ca atare, înscrisului existent la Dosar nr. 5680/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu i se poate atribui nicio forţă probantă.
Mai mult, în examinarea relevanţei acestui înscris, trebuie văzută şi adeverinţa din 25 septembrie 2002 emisă de SC R.V. SA (depusă în apel) potrivit căreia nu există înregistrată vreo cerere a foştilor proprietari ai nemişcătorului, în baza Legii nr. 112/1995, la Comisia locală de pe lângă Primăria Sectorului 1 Bucureşti.
Se reţine astfel că, instanţa de apel a aplicat incorect regulile legale ce permit proba prin prezumţii judiciare, pentru a răsturna prezumţia de bună-credinţă a chiriaşului cumpărător, verificată la data depunerii cererii de cumpărare a imobilului, în condiţiile în care legislaţia aplicabilă la acea dată nu impunea verificări suplimentare celor prevăzute de H.G. nr. 20/1996 iar mandatarul vânzător a comunicat inexistenţa, în curs de desfăşurare, a unor proceduri judiciare vizând revendicarea, pe dreptul comun, a imobilului.
Chiar privită însă, prin această prismă, a dreptului comun, din perspectiva căruia în mod greşit instanţele, amestecând instituţiile, au soluţionat acţiunea, tot nu se poate ajunge la concluzia că subdobânditorii în temeiul Legii nr. 112/1995, ar trebui să suporte ponderea responsabilităţii statului, pentru preluarea abuzivă a imobilului, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, recurenţii-reclamanţi nu au reuşit să facă dovada că la data înstrăinării, aveau un „bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la C.E.D.O.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul pârâtului urmează a se admite, cu consecinţa modificării în parte a deciziei atacate, schimbării în tot a sentinţei şi respingerii acţiunii, astfel cum a fost precizată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii I.I. şi de I.V. împotriva deciziei nr. 78A din 23 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursul declarat de pârâtul R.N. împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că urmare a admiterii apelurilor declarate de pârâţii R.N. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva sentinţei nr. 1153 din 14 iunie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia V-a civilă, schimbă în tot sentinţa şi respinge acţiunea, astfel cum a fost precizată de reclamanţi, la 6 aprilie 2010.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1590/2007. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6306/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
